De ce trebuie să nu fim iar tâmpiți (I)

O încărcătură conotativă postmodernă văzută în plan politic poate fi astăzi o veritabilă armă de distrugere în masă. Ca și o strategie de manipulare în scopul instituirii unei noi forme de sclavagism, botezat, psihologizând, dependență. Dar și o recluziune în spațiul amoral al psihopatiei sociale vera.
Trăim într-o lume în care mania disjuncțiilor, pasiunea pentru „isme”,„neo”, „post” și „pseudo” construiesc o veritabilă lume vagă, un teritoriu globalizat după legi necunoscute, o țară a impreciziilor, a aproximărilor, a încremenirii în proiect, a neasumării, a neimplicării, a logicii vagului, a acțiunii simultane a logicilor diametral opuse. Situația care aparține la modul cel mai înalt logicii și conotației postmoderne în țările foste sovietice, este atitudinea elitelor lumii față de recentul regim totalitar din Estul Europei.
Pe de o parte, marile puteri mondiale au refuzat, la Bruxelles, să condamne excesele sovietice bolșevice și caracterul criminal al regimului totalitar de extrema stângă cu care URSS a subjugat și decimat elitele Estului Europei în perioada războiului rece. Această atitudine nu ar fi reprezentat decât, în mod absolut firesc, poziția simetrică față de genocidul nazist sau cel armenesc, atitudine demnă să figureze pe harta normalității mentale a umanității. Însă, din dorința de a nu-și periclita situația propriilor partide comuniste din țările europene libere (care, oricum, reprezintă un comunism total diferit de bolșevismul sovietic sub a cărui tiranie am trăit noi în Est, inclusiv în România), cât și din dorința de a nu deranja actuala Rusie încă bolșevizată și participantă activă, azi, la procesul de reîmpărțire a lumii, Uniunea Europeană a refuzat să voteze anul trecut o rezoluție care nouă, milioanelor de cetățeni nevinovați (sacrificați în 1945 tot de puterile mondiale și oferiți URSS-ului), ne-ar fi redat onoarea și demnitatea, prin recunoașterea publică a crimelor săvârșite față de noi.
Cu toate că s-a refuzat, de către UE, acuzarea publică și interzicerea partidelor comuniste și a totalitarismului de stânga, s-au făcut totuși, culmea!, presiuni imense asupra țărilor foste satelite ale URSS, țări care inițial nu fuseseră bolșevice, dar cărora li se impusese prin forța armatelor sovietice de ocupație comunismul bolșevic de către URSS, în 1945. Aceste țări au fost, așadar, obligate să-și condamne – de parcă ele le-ar fi inventat – regimurile de „import” (totalitare est-europene) și partidele de import instalate nelegitim la ele acasă (partide comuniste est europene). Chestia asta nu ar fi stricat deloc, dar cu condiția de a fi fost sincronizată și cu gestul adevăraților vinovați de instalarea regimului bolșevic din Estul Europei (adică actuala Rusie și unii complici din UE și Statele Unite) de a-și fi condamnat, la rândul lor, ca pe veritabilul cap al răutăților, regimul comunist bolșevic, prin care au dominat o parte a lumii, până nu demult, cât și solidaritatea implicită a partidelor comuniste occidentale. Ceea ce pentru ei este o bagatelă, o prostioară utopică ce a durat, acolo, vreo cincizeci de ani, pentru noi a fost un jug și o mutilare istorică. E greu să simți pe pielea ta cum Europa visată sau America visată sunt și lumea în care totalitarismul este în același timp ba rău, ba bun, după cum bate vântul…în timp ce Moscova nu este pusă de nimeni cu botul pe labe, iar acasă, în țară, cei mai buni capitaliști sunt foștii nomenklaturiști comuniști.
Această justiție socială cu două viteze stă la baza patologiei politice macabre ce guvernează fostul lagăr socialist supus recent genocidului.
Găsesc situația ca fiind una dintre cele mai absurde din istoria lumii, un veritabil capitol ubuesc, un veritabil exemplu de logică orweliană, tipic postmodernă, și care exercită o presiune nefastă asupra sutelor de milioane de locuitori ai țărilor foste sovietizate. Tragediei morale a acestor popoare și a acestor indivizi i s-a suprapus neaplicarea la timp a lustrației, adică neaplicarea – de exemplu în România – a Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, așa încât și la ora actuală cetățenii sunt obligați să trăiască mai departe în promiscuitate morală iremediabilă, lipsiți de atmosfera sterilizatoare ce ar fi putut vindeca răni sufletești individuale și traume colective imense, ce ar fi generat cu blândețe pace socială, ce ar fi adus echilibru, iertare, seriozitate, speranță și optimism. Căci, în fond, românii nu trebuie să se hărțuiască la nesfârșit consumându-și energia în mod inutil, ci să se împace onorabil cu trecutul și să-și refacă țara distrusă de politicile militare criminale. Numai că tare mi-e teamă că nu sunt lăsați!
Poate că acesta este motivul pentru care, în mod oarecum forțat, postmodernismul românesc este într-o măsură decisivă identificat cu generația ‘80″, ante-revoluționară în fond, și cu protestul politic anticomunist ante-revoluționar. Ceea ce a urmat în România după 1989, în opinia mea, se definește prin anarhie, destructurare, fraudă și haos, adică într-un cuvânt o eră a demenței.
Culmea este că, la ora actuală, în Europa, dacă cineva „nesăbuit” vorbește la modul critic despre lașitățile de azi ale europenilor, rușilor sau americanilor față de popoarele estice cărora nu li s-a dat nici o satisfacție morală prin căderea Zidului Berlinului decât aceea de a deveni foarte repede noi colonii, este taxat drept extremist și pus la index.
Angela FURTUNĂ
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/