De ce tot mai greu se înțeleg oamenii astăzi?

Observăm tot mai mult că oamenii se înțeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relațiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariției unor grave probleme de comunicare. De ce ne înțelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înțelegerea noastră?
Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conștiință, fie ca experiență de viață. Nu poți să împărtășești cuiva ceva ce e complet străin de experiența lui. Nu înțelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înțelegem și vorbim despre același lucru tocmai pentru că avem aceeași experiență. Sunt două tipuri de experiențe comune. Una ce ține de ceea ce am fost făcuți noi, cum suntem construiți noi. De exemplu, când unui copil îi vorbești despre un lucru că e bun sau rău, înțelege foarte ușor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înțeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbește despre niște matrici generatoare, constitutive conștiinței noastre care generează structurile fundamentale de limbaj și categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja și ele nu fac decât să se dezvolte prin experiență. Copilul are experiența aceasta a binelui. Știe, simte și când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înțelege. Deci, în primul rând, experiența comună care ne favorizează înțelegerea dintre noi este ceea ce ține de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuți noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.
Alt lucru care ar trebui să fie comun și să constituie o punte de înțelegere între oameni este experiența pe care am avut-o din copilăria noastră și până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experiență este mai asemănătoare cu a celorlalți, cu atât comunicarea va funcționa mai bine. Avem aici o experiență rezultată în urma relației noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relației cu natura, cu cărțile sau tot ceea ce înseamnă educație și viață din copilăria noastră și până la maturitate.
Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puțin o experiență cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi și părinții noștri a intervenit cineva, între noi și lume – natură și ceilalți oameni – s-a interpus ceva și chiar între noi și noi înșine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experiența omului societății mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor și internet. Care este problema?
În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, și, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficțiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor și în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca și cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, își alcătuiesc agenda discuțiilor cotidiene tot pe marginea actualității mediatice și împărtășesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii își construiau imaginea interioară despre lume în baza experienței din familie, comunitate, biserică și școală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacțiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.
Și mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experiență umană e mult mai bogată și mai intensă. Aceste idei și altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, și alta reprezentarea mai mult sau mai puțin fidelă a ei. În spatele realității, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află rațiunile, logoi, prin care acestea sunt ținute în existență de energiile dumnezeiești. Acestea, prin împărtășire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste rațiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.
În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulțimi de subiecte de conștiință: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experiența omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în rațiunile pe care El le-a pus în creație, în Adevăr, aceasta va fi împrăștiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundați într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de narațiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă și se vor confrunta psihologia și psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorțurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referință a comunicării și înțelegerii dintre noi. În acest context, singura soluție pe care o văd este revenirea la relațiile tradiționale ale omului cu natura, cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu, păzirea minții în fața bombardamentului informațional și, desigur, recuperarea în viața noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieții în Biserică. Experiența Absolutului, a unității adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăștierii în legiunea de narațiuni și opinii care sfâșie trupul umanității, și chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.
(Dr. Virgiliu Gheorghe, sursa: Ziarul Lumina)