De ce tinerii sunt mereu plictisiți și nu pot simți bucuria de a trăi?

Astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal și multul confort. Lipsește mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reușesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialicește, și nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovnicește, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință.
Acum toți, mici și mari, caută lucrul ușor. Oamenii duhovnicești caută să se sfințească cu mai puțină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai mulți bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să învețe; cum să-și ia diploma fără să plece de la cafenea. Și dacă este cu putință, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Mulți tineri vin la Colibă și îmi spun: „Fă rugăciune să trec examenele”. Nu învață și spun: „Dumnezeu mă poate ajuta”. „Învață, îi spun, și fă și rugăciune”. „De ce să învăț, îmi spune, Dumnezeu nu mă poate ajuta și așa?”. Adică Dumnezeu să-i binecuvânteze lenea? Nu se poate aceasta. Dacă copilul învață, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Există copii care nu țin minte sau nu înțeleg, dar se străduiesc. Pe aceștia îi va ajuta Dumnezeu să devină foarte inteligenți.
Bine că există și excepții. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultăți și a reușit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el își dorea mai mult să lucreze ca să-și ușureze tatăl care muncea la o mină. Așadar n-a mers să studieze, ci a început de îndată să lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii aș muri. Însă cei mai mulți tineri au fost influențați de duhul lumesc și s-au vătămat. Au învățat să se intereseze numai de ei înșiși; nu se gândesc deloc la semenul lor, ci numai la ei înșiși. Și cu cât îi ajuți mai mult, cu atât cad în mai multă lenevie.
Există astăzi niște copii parcă fierți în apă. Judecă una, se plictisesc de alta, deși inima nu se obosește, nici nu îmbătrânește vreodată. Să se facă monahi, li se pare greu. Să se căsătorească, se tem. Cogeamite flăcăi vin și iarăși vin în Sfântul Munte… „Ah, și călugăr să te faci e greu, spun ei. În fiecare zi să te scoli la miezul nopții! Nu e numai o zi sau două!…”. Și se întorc în lume. „Ce să fac în societatea aceasta? Dacă mă voi însura, cu ce fel de suflet mă voi încurca? Este greu”, spun iarăși, și vin din nou în Sfântul Munte. Stau puțin aici și spun iarăși „e greu”…
Tinerii de astăzi seamănă cu mașinile noi ale căror uleiuri sunt înghețate. Trebuie să li se încălzească uleiurile ca să poată porni mașinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Coliba copii plictisiți și mă întreabă: „Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”. „Să găsești ceva de lucru, măi copile”. „Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde. Dar Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10). Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deși ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezghețe uleiurile mașinii lui. Ea creează. Dă bucurie și ia neliniștea și plictiseala. Așa, măi voinice, caută să găsești ceva de lucru care să-ți placă măcar cât de puțin, încearcă și vei vedea!
Și vezi, unii copii se ostenesc și se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă și stau, dar se obosesc stând, și atunci mânați de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu: „Ce să-ți facem? Ce să-ți aducem?”. Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulți dintre vizitatori lasă multa dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimiși și ei îi aruncă pe ai lor. Le dau șervețele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viața mea am cerut să-mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: „Vreau două cutii de chibrituri de la Carela”, deși aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea și s-a obosit stând. Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naște din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care își va cultiva astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Și aici se împiedică omul.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 248-251, Sursa: Doxologia.ro)