De ce tămâiem?

Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jertfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere. În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămîia: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.”
Tămâia alungă forțele răului
Ca semn al prezenței Sfântului Duh dar și ca mărturisire printr-un semn văzut, material, a credinței noastre în Dumnezeu și a faptului că ne supunem și ne închinăm Lui, respingând orice alt stăpân și orice altă putere, mirosul și fumul de tămâie are puterea de alungare a oricăror forțe ale răului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrăjmașului diavol, dar mai ales, are menirea de a îndepărta prezența și lucrarea diavolului și a duhurilor rele. De aceea în popor se spune „fuge ca dracul de tămâie”.
Cum se aprinde tămâia?
Pentru aprinderea tămâiei se folosește un cărbune special, prezentat sub formă de praf sau pastile, care se aprinde ușor și ține mult. Acesta se poate procura de la mănăstiri sau biserici, iar în ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericești. La țară se folosesc de obicei, cărbuni aprinși. Orice altă soluție, cu multe bețe de chibrit sau cu vată îmbibată în spirt nu este recomandată și nu este deloc eficientă. Așa cum ne îngrijim de atâtea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai puțin însemnate decât tămâierea casei, putem să ne îngrijim puțin și de cele necesare rugăciunii și sfințirii casei noastre.
Ne vorbește Biblia despre folosirea lumânării și a tămâiei?
Folosirea lumânărilor și a tămâiei are temei în Sfânta Scriptură, în viața și tradiția Bisericii din totdeauna. Să ne amintim numai pilda celor zece fecioare care așteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe creștinii din Troia, adunați în jurul Sfântului Pavel într-o cameră de sus „unde erau multe lumini” (Fapte 20,8); „și cele șapte sfeșnice de aur care înconjurau pe Fiul Omului în Liturghia cerească (Apocalipsa 1, 12-20). Tămâia este foarte obișnuită în cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12…). În Vechiul Testament se vorbește despre „jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, citim în psalmi (Psalm 140, 2). În Apocalipsă avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră de duminică: „Și a venit un înger și a stat la altar, având cădelnița de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (8, 3-4).
De ce stropim cu apa sfințită?
Stropirea cu apă sfințită este foarte des și în multe ocazii folosită de către preot. De fapt, apa, ca element fundamental al creației, fiindcă se folosește la spălarea și curățirea fizică a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asociată și lucrării de curățire spirituală, de spălare a urmelor lăsate de păcatele și fărădelegile oamenilor. Apa sfințită de preot poartă în ea puterea curățitoare și sfințitoare a harului dumnezeiesc. Când face sfințirea apei, preotul se roagă pentru că „apa aceasta să se sfințească cu puterea, cu lucrarea și cu pogorârea Sfântului Duh”, „pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curățitoare a Treimii celei mai presus de fire”, „pentru ca să fie tămăduitoare sufletelor și trupurilor și izgonitoare a toată puterea cea potrivnică” și pentru ca prin gustarea și stropirea cu apă sfințită să ne trimită Dumnezeu „binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor”.
Nu Dumnezeu are nevoie de apă sau de alte elemente materiale pentru a-Și trimite binecuvântarea și sfințenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că este trup și suflet, pentru că are o constituție psihosomatică cum spuneam, omul are nevoie de această îngemănare a spiritualului cu materialul, are nevoie de semne materiale care să indice prezență și lucrarea harului dumnezeiesc. Din același motiv omul își exprimă mulțumirea sa, cererea sa, dragostea prin semne materiale. Unei persoane pe care o iubim nu ne mulțumim numai să-i spunem acest lucru, ci facem dovada iubirii noastre prin daruri, prin semne care poartă încărcătura și măsura iubirii noastre. De aceea Dumnezeu a rânduit ca omul să se împărtășească de harul și puterea dumnezeiască, de Dumnezeu Însuși prin intermediul unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne împărtășim de Trupul și Sângele lui Hristos prin pâinea și vinul euharistic, primim lucrarea harului Sfântului Duh prin gustarea sau stropirea cu apa sfințită sau prin undelemn sfințit.