Am discutat cu mai mulți prieteni, pretinși cunoscători ai fenomenului, așa, ca mine, și zău că n-am aflat nimic nou: cu toții ne-am pus de acord că dincolo de orice abilități tehnice sau sofisticării tactice (pe care este evident că le vedem dintotdeauna doar la alții), faptul că ai noștri pierd pe bandă rulantă când întâlnesc echipe străine ține aproape exclusiv de mentalitate, iar de aici decurge felul în care abordează orice echipă românească orice echipă străină. Nu mai departe de primul meci al Stelei, acela cu Bayern, ne-am putut convinge de acest groaznic adevăr: chiar dacă Bayern este în acest moment o catastrofă (eu cred, în continuare, că e de departe cea mai slabă echipă din grupă), e suficient să intre pe teren pentru ca ai noștri să leșine. Și zău că așa a smuls Bayern și punctul Fiorentinei, ai cărei jucători se vedea că sunt speriați (mai puțin Adi Mutu) numai la ideea că ar putea bate monumentu?!
Revenim la Steaua: dincolo de faptul că o bună jumătate de echipă este alcătuită din jucători rudimentari (românii) iar o alta din rebuturi (străinii, care n-au încăput pe la vreo echipă mai acătării), peste toate vine ciobanul suprem care, în felul lui cretin, le inoculează ideea că ei sunt mari scule… Iar ei, sărăcuții, poate chiar îl cred, că doar n-or avea I.Q.-ul mai răsărit, drept care atunci când dau cu nasul chiar de jucători de fotbal, clachează complet. Spuneți-mi, vă rog: chiar n-ați observat cum, atunci când încearcă un fel de pressing, steliștii devin „măgărușul”, alergând ca tâmpiții după o minge pe care n-o ajung niciodată? Iar asta, chiar dacă îi bat pe ăia, oricare ar fi ei, la kilometri alergați. Ați putea spune că-i o omisiune tactică. Perfect valabil. Dar cine să o dreagă? Cu Lăcătuș ne-am lămurit, iar Munteanu nu-i nici el mai breaz, din moment ce rage că „i-a defavorizat arbitrul”. Nu, Munti, nu arbitrul, mamele lor i-a defavorizat. Cât privește cealaltă grohăială, cum că „am făcut un joc bun, împiedicându-i pe francezi că-și creeze mari ocazii de gol”, mai bine tăceai. În varianta românească, iată, joc bun înseamnă să distrugi fotbalul. Nu vi se pare că parcă-i un citat din Pițurcă, alt mare strateg al variantei de căcănar al fotbalului?
