Așadar nici nu a trecut o lună de la instalare și primul scandal politic zguduie guvernul, iar partenerii își dau unul altuia teste de fidelitate. Cei care până mai ieri ne explicau savant cum cele două partide conspiră să instaureze dictatura în România, acum ne explică de ce vom asista la ruptura coaliției. De fapt, era logic că două partide care își propuneau să se anihileze reciproc până acum două luni nu vor face un mariaj reușit. Mai ales că în mediul toxic de la noi toate alianțele politice sau electorale din ultimii 18 ani s-au destrămat înainte de finalul mandatului. Absolut toate, fără excepție, cine e curios să facă un exercițiu de memorie. Și dacă nu s-au înțeles partide mai compatibile politic, era limpede că PSD și PD-L nu vor avea viață liniștită împreună.
Problema de fond este că partidele noastre nu văd alianțele politice ca pe niște contracte din care ambii parteneri câștigă. Când au făcut marea coaliție de guvernare din Germania, social-democrații și creștin-democrații au negociat îndelung și au semnat un document detaliat de guvernare, pe care îl aplică la sânge. La noi, vechii inamici s-au înțeles rapid și pentru un document atât de vag încât fiecare poate înțelege ce vrea din el. Scandalul este scris în actul de naștere al acestei coaliții, iar disputa politică se mută acum în interiorul guvernului.
Revin însă la observația de mai sus: de ce nu rezistă coalițiile în România? Explicația e simplă: politicienii noștri (și nu doar ei, e valabil și pentru jurnaliști, comentatori și mare parte din public) privesc politica ca pe un joc de sumă nulă. Așa se numește în teoria economică o relație din care un partener câștigă exact ce pierde celălalt. X câștigă, Y pierde, împreună avem tot cât aveam și înainte, nimic mai mult pentru că ne-am furat căciula unul altuia. Ideea că ne putem asocia și câștiga împreună mai mult le pare o ciudățenie.
Problema vine din modul în care ne raportăm la scopul politicii: pentru ce intrăm în politică? Dacă am intra pentru a face bine pentru cetățeni și pentru a ne vedea ideile transformate în politici de guvernare, atunci e limpede că avem de câștigat din alianțe care să asigure guvernarea.
Un guvern de coaliție nu reprezintă idealul pentru un partid (fiecare ar prefera să facă guvernul singur), dar e oricum mai bine decât o situație de crize politice permanente.
De ce însă fiecare încercare de alianță se termină la noi în crize și rupturi? Pentru că oamenii intră în politică urmărind funcții, avantaje, sinecuri și rente. Or toate acestea sunt resurse limitate. Dacă X ia un număr de funcții, este evident că pentru Z vor rămâne mai puține.
O vorbă haioasă spune că dacă tot ce ai e un ciocan, atunci vezi numai cuie în jurul tău. Cam așa e cu partidele noastre: dacă tot ce vor sunt funcții și rente, atunci conflictul devine singura logică de funcționare în coaliții. Nu știu să facă altceva. Nu contează ce anume programe se implementează, contează cine e în funcție.
De aici conflicte absurde cum a fost cazul „Oprea”. Nu avem nici cea mai vagă idee ce voia să facă respectivul la minister și ce s-ar fi ales de politicile de siguranță publică și de descentralizare, conflictul a fost numai în legătură cu numirile, atât în relația PSD – PD-L, cât și în interiorul PSD. Faptul că Oprea nu avea ce să caute de la bun început în guvern a căzut în plan secund.
Mi-e greu să găsesc în lumea noastră politică nesimțire mai mare decât în cazul său (și asta spune enorm, la câți nesimțiți avem pe acolo). Oprea s-a apucat de afaceri cât era încă ofițer, a ajuns un om bogat, apoi a ieșit în rezervă luând bani de disponibilizare de la stat (deci am plătit noi toți ca un om bogat să nu rămână pe drumuri). Apoi, fiind parlamentar cu multe case în București și în Ilfov a cerut de la Parlament bani de chirie. Nu a încălcat nici o lege (pentru că legile au fost făcute special pentru a trage bani de la stat), dar s-a comportat perfect nesimțit în ambele situații. Și acesta este omul în jurul căruia se învârte scandalul acum. O ilustrare mai bună a absurdului vieții noastre politice nu se putea găsi.
