De la primele basme spuse la gura sobei până la blockbusterele cinematografice din zilele noastre, puterea poveștilor este o forță universală care ne-a modelat ca specie. Ne-au fost alături în momente de teroare și de bucurie, ne-au ajutat să ne înțelegem lumea și pe noi înșine. Dar ce se întâmplă, de fapt, în creierul nostru atunci când ne lăsăm purtați de o narațiune? Este mai mult decât un simplu divertisment; este un proces neurobiologic profund care ne activează circuitele cerebrale într-un mod unic și fascinant.
La baza atracției noastre pentru povești stă un fenomen neurochimic remarcabil. Cercetătorii de la Universitatea Princeton au arătat, prin studii de neuroimagistică, că atunci când o persoană ascultă o poveste, creierul său se sincronizează cu cel al povestitorului. Acest fenomen, numit „cuplare neuronală”, înseamnă că tiparele de activitate cerebrală ale ascultătorului ajung să le reflecte pe cele ale vorbitorului, în special în regiunile implicate în înțelegerea limbajului și în procesarea emoțiilor.
Poveștile sunt o autostradă către empatie. Când ne identificăm cu un personaj, sistemul nostru limbic – responsabil de emoții – intră în acțiune. În plus, neuronii-oglindă – celule nervoase care se activează atât atunci când executăm o acțiune, cât și atunci când o observăm la altcineva – sunt intens stimulați. Astfel, creierul nostru „simte” fizic emoțiile personajului, trăind alături de el frica, bucuria sau tristețea.
Acest proces nu se oprește aici. Studiile au arătat că o poveste captivantă poate duce la eliberarea de oxitocină, un neurohormon adesea numit „molecula încrederii” sau „a conexiunii”. Oxitocina este eliberată în creier în timpul interacțiunilor sociale pozitive și are un rol crucial în formarea legăturilor de afecțiune și în promovarea comportamentului de cooperare. Când ne conectăm emoțional cu personajele dintr-o poveste, creierul nostru recompensează această conexiune prin eliberarea de oxitocină, întărind sentimentul de a face parte dintr-un grup și de a ne înțelege mai bine semenii.
Pe de altă parte, poveștile cu un fir narativ plin de suspans pot declanșa eliberarea de cortizol, hormonul stresului, care ne ține în alertă și ne menține atenția, motiv pentru care ne este atât de greu să lăsăm din mână o carte sau să oprim un serial la un moment crucial. La finalul unei povești cu deznodământ fericit, creierul recompensează tensiunea acumulată prin eliberarea de dopamină, neurotransmițătorul plăcerii și al motivației. Această recompensă chimică este ceea ce ne face să ne simțim bine și ne încurajează să căutăm noi povești, perpetuând ciclul.
Din perspectiva neurobiologiei, poveștile funcționează ca un simulator de realitate. Ele ne permit să explorăm scenarii de viață complexe, să experimentăm emoții intense și să testăm decizii în siguranță, fără a ne expune riscurilor reale. Prin intermediul narațiunilor, cortexul prefrontal – regiunea creierului responsabilă de luarea deciziilor, de planificare și de raționament – este antrenat să proceseze informații sociale și morale. O poveste despre trădare ne activează circuitele neuronale asociate cu evaluarea riscului, în timp ce o poveste despre curaj ne antrenează creierul să vizualizeze și să proceseze emoțiile asociate cu depășirea obstacolelor.
Această simulare mentală este deosebit de utilă pentru dezvoltarea noastră personală și socială. Poveștile ne oferă o sursă de „cunoaștere implicită”, o înțelegere intuitivă a modului în care funcționează lumea și a comportamentelor umane. Ele ne ajută să ne construim modele mentale despre cauză și efect, despre bine și rău, și despre cum să interacționăm cu succes în societate.
O ultimă piesă a puzzle-ului neurobiologic este legătura dintre povești, memorie și identitate. Poveștile sunt o formă superioară de organizare a informației, mult mai eficientă decât o simplă listă de date. Neuronii noștri se organizează în rețele complexe care procesează informațiile narative, facilitând stocarea și recuperarea amintirilor. De fapt, evenimentele din propria noastră viață sunt, în esență, povești pe care ni le spunem singuri. Hipocampul, o structură cheie în formarea memoriei, este esențial în procesul de a da sens și de a integra amintirile noastre într-o narațiune personală coerentă.
Așadar, fascinația noastră pentru povești nu este doar un moft cultural, ci o funcție fundamentală a creierului uman. Ele ne permit să ne conectăm la un nivel profund, să învățăm din experiențele altora și să ne construim o identitate personală. Sunt un mecanism prin care înțelegem complexitatea lumii și prin care ne pregătim să navigăm prin ea, demonstrând încă o dată că, deși suntem ființe raționale, suntem, în cele din urmă, ființe care se definesc prin poveștile pe care le spun.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
