De ce facem pască de Învierea Domnului sau pasca – dulcele Învierii

Dacă la biserică timpul ia altă valență în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, acasă bucuria Învierii se resimte cu multe zile înainte ca ea să fie pe buzele noastre. La slujbele de Denie trăim, atât cât putem, drama Dragostei Răstignite – cu gândul că Hristos va învia. Avem această garanție, pentru că a înviat și anul trecut…
Acasă, gustul Învierii își face cunoscută prezența prin miresmele din bucătărie, ale cuptorului aburind și ale bucatelor mult râvnite. Râvnite, tocmai pentru faptul că nu ne putem înfrupta pe loc din ele. Este jertfa noastră personală, pentru că este o jertfă să nu te apropii de coaja unui cozonac rumen, dat cu apă și zahăr.
În copilărie, în Sâmbăta Mare, când ne dădeam jos din pat, mirosea deja de la cuptor. Era trează de pe la ora 4.00 ea, mama… În acea dimineață, ne îndemna să ne luăm păturica și să mergeam pe deal, măcar până se risipește mirosul. Apoi, aveam de măturat curtea și de făcut mormintele la cimitir, iar spre seară ne pregăteam pentru sfânta slujbă.
Tocmai aici începe taina Învierii, o picătură fiind renunțarea la bunătăți – taina bucătăresei care face bucate alese, fără să le guste. Pregustăm bucuria Învierii încă din Vinerea sau din Sâmbăta cea Mare, inclusiv prin bunătățile pregătite. Faptul că le avem pe masă, dar renunțăm de bunăvoie să mâncăm din ele este o mărturisire a credinței noastre în Învierea Domnului!
O istorie a păștii de Înviere
Cu brânză sau cu smântână, cu ciocolată sau, mai nou, fără pic de făină, pasca este, după oul roșu, icoana alimentară a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. O prăjitură cu dedicație tradițională. De unde și-a luat numele? Este specifică doar creștinilor sau este o reminiscență a cultului ebraic? Putem trăi și fără pască de Paști? Când și cum mâncăm pasca? Acestea sunt doar câteva întrebări la care vom încerca să găsim răspuns.
Deși mulți autori încearcă să lege existența prăjiturii de Paști de tradiția iudaică, putem vorbi despre acest aspect doar la nivel simbolic. Într-adevăr, vechii evreii, în amintirea trecerii minunate prin Marea Roșie, mâncau miel și pâine nedospită. În datina ebraică, mielul se mănâncă cu azimă și cu ierburi amare (maror), pentru a aduce aminte de greutățile îndurate în robia egipteană. La Cina cea de Taină, Iisus Hristos și apostolii au mâncat miel, după ritualul evreiesc și azimă, așa cum ne relatează și Evangheliile. Însă pentru creștini, mielul, pâinea și vinul sunt simboluri cu noi semnificații mântuitoare. Pâinea și vinul au devenit, în cadrul dumnezeieștii Liturghii, prin venirea Duhului Sfânt, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin care ne unim cu Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, nu găsim pasca în ritualul ebraic, ci doar simbolic – prin prezența pâinii nedospite cu care se mânca mielul de Paști.
În credința creștină, „pesah-ul” ebraic a luat o altă conotație. Aceeași „trecere”, dar nu prin valurile despărțite ale Mării Roșii, ci „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”, așa cum cântăm la Înviere. Continuând legătura cu marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, creștinii au simțit nevoia de a materializa marea bucurie și în alimentația de zi cu zi. Până astăzi, pentru a marca o sărbătoare sau un eveniment important în viața noastră, ne îmbrăcăm cu hainele cele bune sau schimbăm ceva în meniu. Acest lucru l-au căutat și creștinii. Au încercat să exprime culinar bucuria Învierii – și ce gust mai potrivit decât dulcele să găsească?
Așa a apărut în spațiul balcanic, cu precădere în țările dunărene și ale arcului carpatic, pasca. Simplu spus, o plăcintă cu brânză, arome și miere de albine sau, mai târziu, zahăr. Sârbii, bulgarii, muntenegrenii, albanezii creștini, o parte din Croația, grecii din Pind, toți fac de Învierea Domnului pască.
Pasca – un element cu precădere românesc și mioritic
Aducerea grâului în secolul al III-lea pe tărâmuri balcanice, Imperiul Bizantin fiind „grânarul” Europei, a făcut ca folosirea pâinii să aibă o utilizare mai largă decât aceea de a prepara prescura euharistică. Astfel, civilizația grâului a făcut ca pâinea să fie mâncată în viața de zi cu zi. Prelungire a Trupului Mântuitorului Iisus Hristos, pâinea a luat chip sacru. Ne amintim de povățuirile bunicilor, care chiverniseau pâinea ca pe un element sfânt, după ritualuri de veacuri. Dacă pentru prescură regulile liturgice sunt stricte și clare, strămoșii noștri au adăugat prăjiturii de Paști un alt element care le era la îndemână – brânza oilor.
Timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat cu turmele lor din munții Tatra până în Pindul Greciei, mai apoi în stepele cuprinse între Carpați și Caucaz, asigurând astfel unitatea de limbă, cuget și simțire românească. Așa s-a născut Miorița. Din cașul dulce pus la păstrarea putinii de brad, românul a făcut al doilea element al păștii.
Pâine, brânză, mirodenii, dulcele mierii sau al zahărului, de cel puțin 1600 de ani se cheamă la noi, la români, pască. Cercetătorul Constantin Tomescu, fiu de mocan din Mărginimea Sibiului a concluzionat în câteva rânduri faptul că pe unde au trecut păstorii români au lăsat în urma lor practica de a face pască și plăcinte. Așadar, putem afirma că pasca de Învierea Domnului a fost plămădită din credința poporului român. O au și alte popoare, dar sub alte forme – care duc mai mult spre colac sau spre simpla turtă. Doar la noi, la români, pasca este bogată și cu dărnicie boierească făcută, chiar dacă este frământată în cel mai umil bordei.
Pregătită în ajun de Înviere, pasca și-a găsit loc la biserică. În coșuri sau prosoape înflorate, fiecare familie își aduce ofranda de pască la Liturghia din noaptea sfântă. La sfârșit, părintele citește „Rugăciunea la binecuvântarea brânzei și a ouălor, în Sfânta și Luminata Duminică a Paștilor”. așa cum ne-o prezintă Liturghierul. „Păzește-ne întru bunătatea Ta, ca gustând să ne umplem de darurile Tale, cele date nouă cu prisosință”, sunt o parte dintre cuvintele ce binecuvântează pasca.
De multe ori, credincioșii o împart celor prezenți la slujba Învierii, acestea fiind primele bucate gustate după anaforă, înainte de a ne înfrupta din celelalte bunătăți pregătite. În toată Moldova, în Maramureș și în zona de nord a Munteniei nu se gustă din bucatele de Paști, până ce nu se aduce pasca binecuvântată de la biserică.
Importanța pe care strămoșii noștri au acordat-o păștii a făcut ca ea să intre și în cultul celor adormiți. Regulile liturgice au stabilit faptul că, în perioada dintre Învierea Domnului și Înălțarea Sa, locul colivei de grâu și al colacului este luat de pască și de ouă roșii. Astfel, răspundem și la întrebarea legată de perioada în care putem mânca pască – 40 de zile de la Înviere, adică inclusiv ziua Înălțării o sărbătorim cu pască.
Dulcele Învierii sau prăjitura de Paști. Pe scurt, pasca. Mai mult decât o plăcintă sau o altă bunătate pregătită de soțiile, mamele sau bunicile noastre, pasca este o mărturisire a credinței noastre în Înviere. Nu este un moft sau doar o tradiție între alte multe tradiții, este un dar al poporului român, care a știut să unească cele două mari preocupări: pământul și creșterea animalelor. De fapt, pasca este un prinos de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru soare, pentru mâinile sănătoase, pentru sufletele celor adormiți. De aceea are și semnul Sfintei Cruci.
Pasca nu trebuie să dispară din meniul mesei pascale. Mai mult, nu trebuie să dispară din sufletul românului, din bisericile noastre, din preocupările gospodinelor noastre, deși există cofetării și magazine specializate. Este bună și cea cumpărată. Dar este altceva când îți jertfești timpul, priceperea, odihna, unghiile, pentru a frământa pasca. Este mai mult decât o tradiție. A devenit binecuvântată, pentru că ne leagă de Dumnezeu și de istoria poporului nostru. Putem vedea Învierea Domnului fără pască în biserici, la mormintele celor dragi sau în casele noastre?
(sursa: Doxologia.ro)