De ce, Doamne, te-ai grăbit?

Întrebarea din titlu nu bate unde credeți dumneavoastră. Ideea nu e că Gicu s-a dus când, teoretic, ar mai fi avut mulți ani de trăit. Întrebarea țintește nu data morții, care chiar n-are importanță, mai ales că Gicu n-a murit acum pentru prima oară, nici pomeneală. L-au omorât, într-o ordine fără importanță și ea, și nemernicul de Angelo Niculescu care împreună cu banda de la Dinamo (care, în cap cu, desigur, Dinu făcea legea la Națională în ’70) l-a eliminat de la Mondial pe omul care adusese calificarea și a cărui prezență i-ar fi eclipsat pe nenorociți, și federalii care îl suspendaseră „la intern” pentru că nu trecuse idiotul „test Cooper” (de alergat, parcă, cel puțin 3600 de metri în 12 minute! – test de cosmonaut, nu de artist), și Ceașcă însuși care îi interzisese plecarea la Real Madrid, și cei care îi dădeau de băut dar și cei care nu îi dădeau peste mână când își turna singur… ce mai, de Gicu și-au bătut joc toți. Toți cei care, dacă n-ar fi fost El, nici ei n-ar fi existat decât în registrele Stării Civile. Și pe care, fără excepție, cu generozitatea pe care numai marile spirite o au, i-a iertat de la o înălțime la care ei nici în vise n-aveau cum să ajungă. L-am cunoscut pe Gicu în 1977, an în care am fost disc-jockey, vreo 8 luni, la discoteca „Muntenia” din Pitești. Pot să vă spun, sub cuvânt de onoare, că Gicu nu bea mai mult de un șpriț pe seară. De băut aveau grijă ceilalți jucători, în frunte cu Ilie Bărbulescu, cel care avea să câștige Cupa Campionilor cu Steaua, după alți 9 ani. Partea lui Ilie era de o sticlă întreagă de Campari pe seară. În fiecare seară! Revin la Gicu. Pentru cei care nu știți de ce lui Nicolae Dobrin i se spunea Gicu, atunci aflați că i se trăgea de la soție, Gica, prietenii luându-l la mișto că ar cam fi fost sub papucul ei. Foarte posibil, dar ce importanță mai are, din moment ce Gicu era în rest stăpânul absolut: al fentei, al șutului (vă mai amintiți golul acela magnific când Argeșul i-a furat titlul lui Dinamo în ultima etapă, chiar la București, bătând-o și cu golul lui Gicu, o minge aparent leșinată, mângâiată pe la 18 metri și care a încăput, ușurel, exact între stâlpul stâng și mâinile portarului?), al gazonului în general. Care „rege Hagi”? Care „prinț” Balaci? Au fost și ei mari, foarte mari, dar unul singur a fost enorm, inegalabil, incomparabil: Gicu Dobrin. Am uitat ceva? Da, categoric: gestul celui mai obraznic dintre elevii săi, Adi Mutu. Cel care, pe când era Gicu antrenor, l-a îmbolnăvit de nervi, nevrând să iasă din teren când Gicu i-a cerut înlocuirea. Ei bine, aflăm că Mutu, fotbalistul la fel de „dezlegat” ca Gicu, la fel de imprevizibil și pe teren și în afara lui, este cel care i-a plătit multă vreme tratamentul. Un gest de mare omenie, care ne arată că și între doi monștri sacri poate exista recunoștință, dragoste și respect. V-am rămas dator cu explicația titlului: nu, Gicu nu a plecat prea devreme, ci dimpotrivă, s-a născut prea devreme! Dacă același Gicu Dobrin ar fi apărut cu 30 de ani mai târziu, vă asigur că în loc să fi fost noi siliți să învățăm vorbe precum Zidane, Kaka, Ronaldinho ori Messi, întreaga planetă ar fi fost obligată să învețe un singur cuvânt: Dobrin. Simt un gol imens, cam cât acela din zilele în care s-au dus John Lennon, Elvis Presley sau Moțu Pittiș, un altul pe care dacă-l întrebai, zicea la fel ca mine: 1. – Dobrin, apoi vreo 10 locuri goale, după care urmează Hagi, Balaci…