– Dar tu nu ai învățat la facultatea de psihologie despre comportamentul copilului la vârsta de 2 ani?
– Da, am învățat, dar știi … cursurile nu urlau!
Așa a decurs un schimb de replici dintr-un dialog pe care l-am avut cu o prietenă, pe vremea când primul meu copil tocmai împlinise 2 ani.
E adevărat, cursurile nu urlau, ci descriau frumos și în liniște caracteristicile fiecărei vârste, achizițiile ce trebuiesc făcute, stimulările potrivite fiecărui stadiu, diferențele normale și cele patologice, dar nu spuneau nicăieri: – ce faci când copilul începe să urle în supermarket că “vlea bombo loz” și tu nu ai de gând să-i cumperi? – ce faci când ia jucăria altui copil la groapa cu nisip și nu vrea deloc să o dea înapoi? – sau fugărește pisica prietenilor prin toată casa când sunteți la ei în vizită? – și în sfârșit, la restaurant vrea să mănânce tot, doar că … din farfuria de pe masa alăturată?
În acel moment, am început să caut răspunsuri. În primul rând în cărți. Cu unele nu am fost deloc de acord. De exemplu, nu vreau să îmi bat copiii în nici o situație. Cu unele am fost de acord parțial. Nu pot să spun că știam ce caut, dar simțeam că trebuie să existe ceva care să mă mulțumească.
Vroiam un sistem de educație care: Să nu pună copiii în inferioritate. Niciodată nu mi-a plăcut abordarea “e mic și prost”. Consider că nu trebuie să subestimăm capacitatea copiilor de a înțelege și a veni cu idei proprii chiar la rezolvarea problemelor “de adulți”.
Să le lase copiilor libertate: – de explorare (să îmi pot lăsa copiii să se joace cu noroi sau să adune râme de sub pietre), – libertatea de a gândi și a găsi soluții creative (îmi vine în minte rezolvarea propusă de un copil atunci când un tir a rămas blocat într-un tunel fiind mai înalt decât înălțimea permisă și nimeni nu știa cum să îl scoată de acolo: ”De ce nu-i dezumflați roțile?”), – libertatea de a lua singur decizii (să îmi las copiii să aleagă ce fel de supă vor la restaurant, nu să hotărăsc eu asta). Să le cultive inițiativa și curajul. Să nu îmi “dresez” copiii să le fie frică, să le permit să pună mâna pe șoareci sau păianjeni, dacă vor. Să le permit să mănânce broaște dacă sunt curioși. Să nu le spun “nu e voie, c-ai să cazi”, ci să îi las să se suie pe cea mai înaltă scară din parcul de distracții, dar să le arăt cum să facă acest lucru în siguranță. Să nu cultive exagerat concurența și spiritul de competiție. Vreau să îmi învăț copiii cum să coopereze, cum să împartă și cum să lucreze în comun cu alții. Știu că în viață vor avea destule ocazii de a fi în competiție, dar vreau ca cea mai importantă competiție din viața lor să fie cea cu ei înșiși. Să permită dezvoltarea întregului potențial corespunzător vârstei. Cel puțin să nu fac în locul lor lucruri pe care ei ar fi în stare să le facă singuri.
Cam aceste principii căutam să fie respectate în metodele de educare pe care vroiam să le aplic. Nu voiam să mai aud vreodată că un părinte ar fi îndreptățit să spună: “Lasă-mă pe mine că tu nu te pricepi la nimic” sau “Fă așa fiindcă spun eu!” sau “Lasă că vezi tu acasă ce bătaie mănânci!” sau, mai grav “Ce stai ca o momâie dacă el îți ia jucăria, nu poți să-i tragi una?”
Puține lucruri mi-au satisfăcut aceste criterii și multe altele din același registru. Dar totuși am găsit: – sistemul de educație step-by-step – cartea “Comunicarea eficientă cu copiii” scrisă de Adele Faber si Elaine Mazlish (Editura Curtea Veche) – cartea “Între părinte și copil” scrisă de dr. Haim Ginott (Editura Humanitas) – cărțile de comunicare nonviolentă ale lui Marshall Rosenberg: “Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieții” și “Adevărata educație pentru o viață împlinită” (editura Elena Francisc Publishing)
Acestea m-au determinat să caut mai mult și să dezvălui și altor părinți abilitățile care pot aduce mai multă eficiență în educația copiilor. Și astfel să avem mai multe mijloace prin care să creăm o lume mai bună pentru copiii noștri, începând cu propria lor familie.
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
