De ce am călcat-o!?

Vineri dimineață, în timp ce împachetam de plecare, tot am mai lăsat două lansete în apă, una cu mămăligă și boabe de porumb, cealaltă cu două coropișnițe. Degeaba, cum degeaba stătuseră și în precedentele 9 zile. Nu știu dacă vinovat de lipsa peștelui era locul în sine, unde de această dată am ajuns oarecum forțați de împrejurări, dar unde cu alte prilejuri am prins binișor ciortani, somotei, șalăi și niște mrene de toată mândrețea. Acum însă, în final de august și început de septembrie, poate și din cauza prezenței nu doar a braconierilor cu curent electric în ape, ci și a nuntașilor cu curent electric în boxele de mii de watts de pe mal, amplasate în incintă, la 20 de metri de apă, peștele de acolo era ca și dispărut, cele 6 piese extrase în 10 zile fiind mai degrabă prilej de glume decât de laudă. Concret: un somotei de 3 kile jum’ate, un șalău cam de două, două mrene tot așa și doi somotei de câte un kil și ceva este tot ce am reușit să prindem, în doi, timp de 9 zile și ceva. Am aruncat zeci de kilograme de nadă (porumb) cu „bomba”/lansatorul, în speranța aducerii crapului în zonă. Rezultatul? Un singur ciortanel, de vreo 400 de grame, pupat pe bot și eliberat regulamentar. Am mai pupat și eliberat vreo 6-7 șalăiași, vreo 15 somotei (unul, cel mai mic pe care l-am prins vreodată, era mai mic decât brelocul-pește pe care-l port la chei!). Am mai băgat în traistă vreo 8-10 carași și doi morunași, adică rușinea dusă la extrem! De aceea am și plecat mai devreme cu o zi decât planificaserăm inițial, argumentul fiind că ne mâncam sănătatea dacă mai rămâneam, dar și că un meci cum e cel cu Muntenegru trebuie văzut confortabil, acasă. Trecerea cu bacul m-a îmbolnăvit și mai tare, fiind nevoiți să așteptăm vreo două ore și ceva la coadă de mașini. Apoi, la Bacău, altă oră și jumătate a durat traversarea orașului, aproape inexplicabil. Cu ochii pe ceas, am băgat viteză cât m-a ținut nervul, pentru a prinde măcar repriza a doua. Am mers cu 160 și mi-a ieșit: la 22.40 eram în fața televizorului. Ca să… ce!? Ca să văd o alcătuire cel puțin bizară, în care pe majoritatea celor din ecran nu știam unde să-i încadrez: la idioți iremediabil sau la imbecili fără frontiere? Fotbaliști, să-mi fie iertat, n-am observat să fi fost pe toloaca aia. Târziu, am adormit frământat de întrebarea perfect justificată: oare de ce am călcat pedala aia ca dementul? Oi fi și eu vreun idiot?