De-ar începe cu sfârșitul…

Hotărât lucru, sportivul român, indiferent de disciplina practicată, are o problemă cu psihicul, cu „mentalul”, cum se zice în terminologia sportivă. M-am convins pentru a suta (sau mia?) oară miercuri, iar joi a venit și-un bonus, astfel încât la totalul de o sută sau o mie se mai adaugă nu una, ci două întâmplări anapoda. Când a început Arsenal – Steaua, mi se părea că văd în reluare filmul (adică thriller-ul, ca să fiu mai exact) cu Real Madrid de anul trecut, de la București. Ba încă și upgradat, adică adus la zi: parcă mai iuți erau ăștia, mai multe ocazii (vreo 3 clare în primele 2 minute!) se iveau la poarta noastră, mai năuciți păreau ai noștri acum, decât atunci. La 2-0 am zis că vine sfârșitul lumii, iar dacă venea și al treilea, cred că nu se mai opreau ăia până pe la 8 sau 9. Dar, că de-aia e film!, pe la o bucată s-au răsculatără cumva și-au întors căruța cum zău că nu-mi imaginasem că s-ar mai putea. Golul lui Zaharia a fost, cumva, complet atipic pentru fotbalistul român, obișnuit să se trântească pe gazon ca vaca în grajd, imediat ce strănută un adversar la o distanță mai mică de 4 metri. Urmăriți, vă rog, reluările: pe Zaharia l-a izbit un fundaș ca la hochei, a fost un bodycheck de toată frumusețea. Dacă era Dică, zbura din bușitură până în tribune. Acesta, nimic: a rămas înfipt în crampoane, cu englezoiu’ în cârcă, ba a mai plasat cu capul și lobul ăla uluitor. Iar dacă îi ieșea ăluilalt și voleul egalizator, pe cuvânt că nu m-aș fi supărat. Rămâne însă întrebarea pe care mi-o tot pun: de ce mama naibii, pentru a arăta că avem fibră și știință, trebuie mai întâi să ne facem de baftă, de râsul lumii, iar abia când nu se mai poate, să ne dezmeticim și să ne dăm de trei ori peste cap, ca mârțoaga lui Harap Alb, din care iese apoi ditamai calul năzdrăvan? De ce nu putem fi armăsari pur sânge încă de la început? De ce să fim mârțoage? La întrebarea asta, cred că răspunsul cel mai bun îl pot da handbalistele – că acesta-i bonusul despre care vorbeam: prin ce am trecut joi noaptea, la meciul cu Franța, nu le doresc nici dușmanilor. A fost o chestie parcă trasă la indigo: penibile timp de vreo 40 de minute din 60, fetele noastre ne-au adus în extaz în ultimele tot 40! – că dracu’ a mai văzut handbal de 80 de minute per meci! Rămâne, însă, deosebirea de fond: ele și când se fac de râs, tot atacă titlul suprem. Pe când băieții… Pariem că azi le batem pe rusoaice (da’ tare) și că mâine luăm trofeul?