Sfîrșitul fiecărui an aduce cu sine nu numai graba oamenilor spre supermarketuri, de unde fiecare își cumpără bucate specifice Sărbătorilor de Iarnă, ci aduce și multă veselie, multă exuberanță, mult optimism, mai ales în noaptea de Anul Nou. Această stare de bine este resimțită mai mult în satele bucovinene, unde, mai nou, se retrag să facă sărbătorile mulți străini și mulți români din sudul țării. La cumpăna dintre ani se scot la iveală și unele defecte, unele neajunsuri ale oamenilor prin intermediul paradei mascaților.
– Plugușorul
Mascații, atît prin înfățișarea pe care o iau pentru o noapte, cît și prin replicile pe care le spun la ferești, după bunul plac al personajului pe care îl reprezintă, stîrnesc de multe ori rîsul, dar dau și un semnal de alarmă celui căruia i se adresează. În Bucovina această tradiție se bucură încă de un prestigiu deosebit, antrenînd în practicarea obiceiului atît tineri, cît și vîrstnici. Cetele de urători colindă pe la casele gospodarilor, de cum se lasă seara, după care intră în joc „mascații”. După ce primesc încuviințarea gazdelor de a ura, conducătorul cetei începe a rosti poezia Plugușorului. Recitarea se face în acordurile muzicale ale fluierului și buhaiului. Pocnetul bicelor și al harapnicelor, clinchetul clopotelor și zurgălăilor întrerup din cînd în cînd urarea. Ca și în cazul versiunilor interpretate de copii, urarea Plugușorului aduce în atenție aceeași activitate agricolă, practicată în condiții mitologice. Denumirea de plugușor vine tocmai de la plugul adevărat cu care în trecut, dar și astăzi, țăranii români taie brazda.
Cel mai important obiect emblematic al plugușorului practicat de copii este buhaiul. Acesta se realizează dintr-o putinică de lemn căreia i se scoate fundul, pentru a-l înlocui cu o piele de oaie, prin care se trece o șuviță de păr de cal, fixată cu un căluș din lemn. Muindu-și mîinile în borș sau apă și trăgînd părul de cal printre degete, „un muget ca de bou” începe a se auzi din putinică. Acest arhaic instrument de acompaniament se confundă aproape cu datina plugușorului. În această formulă ceremonială grupurile de copii intră prin curțile gospodarilor, se așează în fața ferestrelor de la casă, iar unul dintre ei începe a rosti un text versificat. Mugetul buhaiului acompaniază în surdină vorbele copilului care, din cînd în cînd, se oprește pentru a-i mai îndemna pe tovarășii săi „să pocnească din bice și să sune din clopoței”. Drept răsplată pentru urătura adresată gazdelor, gospodinele îi răsplătesc cu bani și dulciuri, în trecut cu mere, nuci, covrigi, colăcei.
– Recuzita, măștile, costumele sînt pregătite cu mult timp înainte
Sărbătorile de iarnă sînt un adevărat spectacol care începe cu Praznicul Nașterii Domnului și se termină cu Boboteaza. Dacă pînă acum la ferestrele românilor, și în case, lîngă brad, se cîntau și se ascultau colinde, acum, în prag de An Nou, lumea se pregătește să primească urătorii. În această seară la orașe, dar, mai ales la sate grupuri de mascați, de urători pornesc să vestească începutul noului an –2006. Va fi mai bun, va fi mai curat, va fi mai liniștit – nu avem de unde să știm, dar, dacă ne încredem în versurile urăturilor românești putem sta liniștiți că vine: „Anul nou, cu bine/ Zile tot senine,/ Pace, sănătate,/ Trai cu spor în toate,/ Să-l petrecem fericiți/ De azi pînă la sfîrșit!/ Multă roadă și belșug/ Pe la toate mesele/ Numai fețe vesele”. De aceea, chiar după Sfîntul Ștefan, bucovinenii au început să reia pregătirile pentru cel mai important moment, trecerea în noul an. În săptămîna dintre Crăciun și Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi s-au pregătit pentru urat, sistem complex de datini și obiceiuri. Pe înserat, sînt așteptați să apară „Ursul” (Bosanci, Udești, Chilișeni, Știrbăț, Poieni, Boroaia, în zona Cîmpulungului – Sadova, Fundu Moldovei), „Capra”( Verești, Siminicea, Șerbăuți, Siret), „Bunghierii” (Cîmpulung), „Caiuții”, „Malanca” (Ostra), „Jienii”, „Mascații”, „Urîții” (Cîmpulung, Liteni-Moara, Bosanci, Udești, Arbore, Șcheia).
Muzeografii și folcloriștii susțin că „aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociații rituale dintre animale și cultul cvasiuniversal al soarelui”. Există și un cuvînt generic pentru aceste obiceiuri: „mascații”. Recuzita, măștile, costumele sînt pregătite cu mult timp înainte. Mai ales măștile sînt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginația și umorul săteanului român. Anume meșteri s-au specializat în confecționarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară. Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie care în gîndirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice.
„Berea” sau „La Bere”
În cartea „Ghidul Obiceiurilor Populare de peste an din Bucovina”, regăsim un obicei specific satelor în care s-au stabilit bejenarii ardeleni, dar mai ales în satele din vecinătatea orașului Gura Humorului –„Berea”. Vera Romaniuc și Mihai Camilar, cei doi muzeografi care au semnat textele acestei cărți ne-au dat prilejul să aflăm de petrecerea cunoscută sub numele de „Bere” sau „La bere”. Cei doi muzeografi povesteau că „De multe ori acest tip de petrecere se prelungea și după Anul Nou, pînă a treia zi de Bobotează, sau avea loc numai în zilele Bobotezei. Locul de desfășurare era anunțat din timp de către flăcăii care organizau petrecerea. Aceștia își alegeau un conducător, numit „colăcer” sau „colăcar”, căruia îi revenea întreaga responsabilitate pentru buna pregătire și desfășurare a „berii”. În sate mai aveau loc două petreceri: „berea de sus” și „berea de jos”. „Berea” era unul dintre momentele în care se scoteau pentru prima dată fetele la joc, ele fiind consacrate și integrate, în acest mod în colectivitate. „Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecărui flăcău, motiv pentru care tinerii se fereau să facă abuz de băutură și să aibă un comportament necivilizat, dar era și ocazia în care se apreciau calitățile de gospodină a tinerelor fete, în funcție de preparatele aduse la petrecere”. Cînd se apropie miezul nopții către noul an, țăranii obișnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind și le așează în ordine, numindu-le după lunile anului. În fiecare din ele pun puțină sare. A doua zi, de Sfîntul Vasile, ei vor verifica cît lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Așa vor ști (pentru că în mod misterios cantitățile sînt diferite) dacă vor avea secetă sau ploaie și în ce lună anume. Prima săptămînă din ianuarie este marcată de două importante sărbători creștinești: Botezul Domnului (Boboteaza) – 6 ianuarie, și Sfîntul Ion – 7 ianuarie.
– La hotarul dintre ani se întîlnesc „frumoșii” cu „urîții”, „irozii” cu „dracii”, „urșii” cu „caprele”…
În seara de 31decembrie, mascații organizați în diferite grupuri se adună sau în mijlocul satului, unde sătenii îi așteaptă cu interes, sau parcurg trasee anevoioase pe la casa fiecărui gospodar ducînd cu ei o urătură și un joc al caprei, cerbului, ursului, dracilor, țiganilor, depinde de zonă și obiceiuri. Personajele care colindă casele oamenilor de sărbători se reunesc în partii, benzi, cete, dar fiecare dintre ele poartă o mască.
Învățătorul Doru Luchian, din Soloneț – Todirești, ne-a povestit ce elemente folosește pentru confecționarea măștilor: piele de oaie, boabe de fasole, cînepă, cîrpe, pălării, lemn. După ce alege o bucată de blană de oaie, care i se pare lui mai potrivită, îi taie ochii, decupează loc pentru nas, care la rîndul lui este făcut din cîrpe și învelit într-un material, de obicei roșu, „că de de atîta ger nasul s-a înroșit”, se taie și semnul pentru gură și, de obicei, ca masca să fie mai haioasă gura se lasă „căscată”, printre „buze” zărindu-se doi, trei dinți din fasole. Limba, depinde de ce vrea personajul să arate, poate să fie lungă, tot roșie, făcută din cîrpe și apoi aplicată pe blană, atîrnînd, sau poate să fie abia vizibilă. „Capra” se face dintr-o bucată de lemn cioplit, cu maxilarul inferior mobil, pentru a „clămpăni”, acoperită cu blană (de ied sau iepure), iar coarnele ce îl împodobesc pot fi ale unui animal adevărat (capră, cerb) sau din lemn. Între coarne se pun mărgelele și basmale, panglici și ciucuri colorați, oglinzi, beteală, flori artificiale și naturale. „Totul este extrem de strălucitor și fascinant, capabil să reflecteze lumina și să alunge astfel întunericul și frigul din nopțile de iarnă. Trupul „Caprei” îl realizez dintr-o țesătură (covoare) peste care cos alte elemente de podoabă: ștergare și batiste brodate” ne-a mai spus Doru Luchian. Măștile costum pentru urs se fac tot din blană de oaie.
Toate aceste măști sînt făcute din imaginație, cu multă migală. Este nevoie de multe cusături, de tot felul de îmbinări pentru ca cel care o poartă în noaptea de Anul Nou să nu se trezească fără ochi sau fără nas. Cel mai greu îi este învățătorului să facă masca pentru drac. De ce? Pentru că nu l-a văzut nimeni niciodată, și atunci este greu să-l facă să arate într-un anume fel. Cu gospodina, boierul, bețivanul, ursul, capra, cerbul este mai ușor pentru că sînt toate personaje pămîntești. Toate descîntecele și replicile pe care le spun mascații sînt o formă de umor. Ei, de multe ori, își bat joc de cei pe care îi colindă. La casa unde se știe că „jupînul” le mai trage la măsea își intră în rol bețivul, cu replici pe măsură, acolo unde este o fată de măritat se spun alte replici și tot așa pentru ca oamenii să se îndrepte, să devină mai buni și poate „rîsul într-un dinte” să-i facă să se lase de anumite patimi. La hotarul dintre ani se întîlnesc „frumoșii” cu „urîții”, „irozii” cu „dracii”, „urșii” cu „caprele” într-un spectacol al culorii, al veseliei, al umorului, ironiei și datorită celor care confecționează măștile personajelor, și care dorim să ducă mai departe acest meșteșug generațiilor următoare.
– Urături din zona Fundu Moldovei și Cîmpulung Moldovenesc
Primordial pentru noapte dintre ani rămîne Plugușorul (Urătura) care într-o zonă bogată în tradiții și obiceiuri cum este Fundu Moldovei sună cam așa:
„Unde strigă-n gura mare
Să oprească plugu-n vale,
Pînă cînd le iese-n cale
O fată cu gura mare,
La urechi cu cercei,
La grumaz cu zurgălăi,
Mai mînați, măi!”, sau
”Viorei și clopoței,
Ia, mai îndemnați, flăcăi,
Și mai dați cu biciu-n boi!
Ca și forme mai hazlii de genul:
Ceapă lată, degerată,
Ochi boldiți, gură căscată,
Ia, mai îndemnați o dată”.
„La bun și la rău,
Să umble și plugul meu,
Că de-un an de zile
Așteptăm Sfîntul Vasile.
Sfîntul Vasile a venit,
Să ne dați ce-ați juruit”.
De tradițiile și obiceiurile de iarnă din Fundu Moldovei s-au ocupat foarte mult profesorii Filon Lucău Dănilă și Dumitru Rusan, care au cules multe urături vechi și le-au redat în acest fel:
„Să facem doi colăcei,
Să-i punem în cuiul de jos,
Să fie la plugari de folos
Și vreo doi în cuiul de-afară
Pentru fete care n-au mîncat de-altădată seară
Și se trag de cap pe-afară”.
În zona Cîmpulungului este atestată o frumoasă variantă care ne introduce într-o dulce atmosferă antonpannescă: „…noi nu umblăm
Prin ținutul vostru
Din bun capul nostru,
Că din moși-strămoși au umblat
Și-au urat
Dar au și căpătat:
Vaci cu viței,
Oi cu miei,
Poarce cu purcei,
Gîște îngrășate
Și găini împerecheate!”, iar în Fundu Moldovei, circulă formule foarte diverse care pleacă invariabil de la faptul că urătorii nu sînt „de sat”, avînd cale lungă de bătut:
„Sîntem de la Ciuca-Muca,
Unde mămăliga-i cît nuca
Și-o păzesc doisprezece cu măciuca;
De vrei să iei o fărmătură,
Te-ating cu-o despicătură,
Di-ți sar tăți dinții din gură”
sau din locul…
”Unde sînt fete nebune,
Care-aruncă cu alune
Și se leagă de feciori
Acuma la sărbători”.
„Exemplele de mai sus ar putea continua, dar ceea ce este mai important este faptul că puterea de improvizație a interpretului nu este încătușată în forme definitive, astfel încît fantezia urătorului se poate afirma plenar. Personalitatea interpretului, care se adaptează la situații diferite cu dezinvoltură, este evidentă, mai cu seamă la urătorii gospodari, care alcătuiesc cele mai izbutite „partii” de urători, întrucît scopul final al manifestării constă în afirmarea robusteții trăirilor emoționale, generate de sărbătoarea Anului Nou și a Sfîntului Vasile, așteptate cu deosebită plăcere de întreaga comunitate.
Urăturile copiilor sînt mai simple, practic ele nefiind interpretate, ci mai ales debitate de căpitanul alaiului de urători, presat de timpul care trebuie să-i ofere un număr cît mai mare de gospodării urate, ceea ce duce la o faimă imposibil de egalat pe moment”, aprecia Filon Lucău Dănilă.
În dimineața zilei de Anul Nou, copiii umblă cu semănatul pe la casele gospodarilor, băieții iau în niște săculețe de pînză grîu sau orez și merg pe la case și zic aceste cuvinte:
„Să trăiți,
Să-nfloriți
Ca merii,
Ca perii
În mijlocul verii,
Să fiți tari ca piatra
Și iuți ca săgeata,
Să fiți tari ca fierul
Și iuți ca oțelul!
La anul și la mulți ani!”. Acest obicei este consemnat și de folcloristul Artur Gorovei ca existînd în comuna Fundu Moldovei. Se mai sune că, dacă primii care vin cu semănatul sînt băieți, acesta este un semn bun pentru gazdă. Să-i primim cu sufletul deschis pe urători, pe „mascați” și pe semănători, pentru ca datinile și obiceiurile de iarnă să rămînă veșnic „proaspete” în memoria generațiilor de acum , dar și al celor care vor veni.
