Dați păr pentru peruci!

Am aflat explicația lipsei arhivei Editurii „Junimea” – nici un singur document la Arhivele Naționale după patru decenii de activitate! Când s-a demolat sediul Editurii din str. Dimitrov 1, în anii `80, instituția s-a mutat în alt local și direcțiunea de atunci a considerat că bogata arhivă este bine să rămână în siguranță la locul ei, adică, în subsolul clădirii… ce urma a fi dărâmată spre a se croi viitorul bulevard al Independenței. Așa că buldozerele au dărâmat casa, rulourile compresoare au netezit locul și… arheologii veacurilor ce or să vină pot avea marea șansă să afle un adevărat tezaur de informație culturală săpând sub asfaltul bulevardului ieșean. Slabă nădejde!… Cu legitimă curiozitate am parcurs fondul documentar arhivat cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951). Pe băncile acestei școli superioare de teatru, muzică și arte plastice au învățat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul figurează cu numele adevărat – Coteț), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu și atâția alții. Printre profesori: Manole Foca, Șt. Dăncinescu, Ion Lascăr, Nicolae Veniaș, Ilie Grămadă.
Orice început este greu, dar în anii aceia, după război și după marea secetă, dificultățile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime și peruci” se lucra… cu materialul clientului, cursanții trebuind să contribuie cu șuvițe de păr la confecționarea perucilor, la cămin, studenții dormeau câte doi într-un pat (în situații fericite, trei în două paturi), întregului Institut i s-a repartizat, pentru trimestrul IV, cantitatea de… 2 kg hârtie (adică, vreo 5 coli A4 pe zi la o instituție care trebuia să multiplice cursuri, cei de la Arte Plastice să aibă material pentru schițe și exerciții grafice, Secretariatul să producă inevitabila hârțogărie administrativă…).
La întrebarea Ministerului câte săli de sport are Institutul și cum sunt dotate, răspunsul este chiar jenant: nici o sală, nici o dotare, avem doar șase tricouri sportive și-atât. Studenții n-au sală de lectură, n-au spații pentru ateliere, iar cantina folosește una dintre cele cinci prețioase coli/zi pentru a semnala Rectoratului că „nu se găsesc în comerțul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” și nu-i cum alcătui un meniu cât de cât onorabil. S-a găsit o soluție: profesorii cu două lefuri să pună mână de la mână și să încropească burse pentru studenții de tot amărâți. Am locuit și eu, peste ani (1957), într-un cămin studențesc din aceeași clădire, devenită proprietate a Universității. Eram 41 într-o cameră-stadion, becul nu se stingea niciodată și, ca să ajungi la patul de la perete, trebuia să călărești alte două-trei. Dar măcar dormea fiecare în pătuțul lui!
Surprize din cataloagele anilor de studiu, mulți dintre cei care s-au visat artiști eșuând în posturi mărunte și deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuzitieri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole. Alții au izbutit în cariere pe care niciodată nu și le-au întrezărit: în 1949, reprezentantul studenților din Institut se numea Leiba Bluthal – adică, binecunoscutul Lică Bluthal, mai târziu autor de spectacole de revistă, șef al Stației de radioficare Iași și… manager-operator de turism în Israel. El participă la ședințele Consiliului profesoral, unde combate strașnic, inclusiv în chestiunea moralității colegelor, în aceea a necesității îmbunătățirii muncii de lămurire de la om la om sau pentru a sublinia necesitatea imperioasă a înființării unei gazete de perete. Studenții erau reprezentați, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată și de opinia lor trebuia să se țină seamă… Pe Lică l-am găsit și pe lista studenților evidențiați, împreună cu Tatiana Iekel. La ce credeți? La dicție! Extrem de importantă pare a fi fost, în acele vremuri, „originea socială”. Toate tabelele nominale conțin două rubrici fixe: numărul curent și „apartenența socială”, studenții fiind încadrați într-una din categoriile: muncitor (Oct. Coteț), mic burghez (Napoleon Crețu), țăran sărac, țăran mijlocaș – de altfel, singurele care permiteau accederea în învățământul superior.
Interesantă este și rezolvarea găsită pentru solicitarea Teatrului Evreiesc de Stat din Iași, care cerea înființarea unei Secții în limba idiș. Ministerul se arată de acord: da, începând cu 1952 (Institutul desființându-se în 1951!).
Voi reveni.