Daruri

„Luna cadourilor“ a devenit echivalența lingvistică arhicunoscută a perioadei în care ne aflăm. Oamenii se transpun în stări de necondiționată generozitate și iau cu asalt marile magazine, în căutarea obiectelor menite să dea concretețe acestui sentiment. Și, într-adevăr, nu e nimic mai frumos decât să vezi oameni, neinteresați și candizi, dăruind semenilor. Chipuri înseninate, abia acum cu adevărat umane, împărtășesc bucuria vieții prin intermediul unui cadou oarecare. Doar pentru că se apropie Crăciunul. Frumuseți sufletești nebănuite transpar acum prin porii unei existențe cotidiene sluțite de instinctul profund exersat al supraviețuirii economice. Odată cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, se deschide un timp al sensibilității altruiste, care culminează în ziua de Crăciun. Ca printr-o minune, oamenii devin acum ceea ce ar trebui să fie tot timpul. Dacă nu toți, mulți dintre ei. Totuși, putința noastră lăuntrică de a reitera, an de an, această bunăvoință dezinteresată constituie dovada unei minimale sănătăți a spiritului. Demonstrăm astfel că nu ne-am pierdut irecuperabil umanitatea. Că „cioburi de cer“ se mai regăsesc în cei care își duc viața sub el. Și totuși, e nevoie de argumente și analize ingenioase (în posesia cărora cel care scrie aceste rânduri mărturisește că nu se află) pentru a demonstra de ce mărinimia noastră are caracter episodic. De obicei, în privința acestei stări cvasi-generale de dărnicie, teologii glosează restaurator despre sursa ei divină, recte intrarea trupească a lui Dumnezeu în istorie (sauNașterea Domnului, mult mai simplu și mai rezonant duhovnicește), iar scriitorii laici(zați) încearcă să-i elogieze frumusețea dintr-o perspectivă filosofico-existențialistă ori pur socială, lăsând deoparte semnificația religioasă. Nu e o greșeală a spune că cele două viziuni traduc una și aceeași realitate. Exprimarea lor diferă adesea foarte mult.
Curios lucru este că nu putem spune precis, dacă suntem întrebați, ce determină în noi această îmbunătățire morală, fie ea și pasageră. De ce simțim nevoia inexplicabilă, în această perioadă, de a face cadouri semnificative aproapelui nostru? Deja clișeul intitulat „spiritul Crăciunului“ sau „al sărbătorilor“, preluat din filmele americane, ocupă majoritatea răspunsurilor date unei atari întrebări. Chiar și cu o astfel de vagă motivație, n-ar fi chiar așa de rău dacă acest concept nu și-ar avea reversul medaliei în consumerismul cu care este vizibil asociat de mulți. Altfel spus, dacă n-ar risca atât de mult să se confunde cu o modă sezonieră. Filantropia ajunge să fie înghițită, ca simbol, de forfota comercială și de grijile financiare aferente. Se uită astfel că bunătatea este vocația proeminentă a Evangheliei. Și că dărnicia noastră o imită efectiv pe cea a lui Dumnezeu, Care Și-a „dat“ unicul Fiu ca semn al iubirii pe care o poartă omului. Sau că inima noastră înduioșată pentru un vitregit al vieții (cum vedem în cazul acelor adopții de câteva zile, care însă prin consecințele psihologice nefaste ar trebui să dea mai mult de gândit) reflectă, la scară umană, îndurarea total mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este, prin excelență, paradigma din care descind psihologia și practica oferirii de daruri în preajma Crăciunului. Numai că noi am uitat întemeierea gestului, păstrându-i doar forma.
În concluzie, este bine să faci daruri de Crăciun. Dar e și mai bine să știi de ce le faci. Știind, le vei face cu mai mult suflet și, ceea ce este esențial, cu argumentul corect. Dăruim pentru a ne împlini chemarea de iubitori ai oamenilor, asemănându-ne cu Cel Care „ne-a iubit întâi“ (I Ioan 4, 19) și „până-ntru sfârșit“ (Ioan 13, 1). Curat, neegoist și consecvent, gestul tău va reuși să-L aducă pe Dumnezeu în lume nu atât prin vorbă sau prin literă, ci prin materialitatea pilduitoare a faptei. Ceea ce este, de fapt, cel mai important.
(sursa: Ziarul Lumina)