Dar din dar se face rai

Cândva George Pruteanu încerca sa dea de originea acestui proverb și presupunea că, pe firul istoriei, s-a strecurat o greșeală. Ține doar de bun-simț elementar să nu faci cadouri din ceea ce ai primit la rândul tău. Darurile sunt personalizate și au scopul de a fi urme vizibile ale afecțiunii cuiva. Concluzia omului de litere era că proverbul ar trebui să arate mai degrabă așa: dar din dar se face rar. În felul acesta acordul cu bunele maniere ar fi perfect.
Părinții pustiei judecă altfel lucrurile. Avva Zenon, călugăr nomad, cu totul neatașat de bunurile materiale „la început nu voia să ia nimic de la nimeni. Așadar, cei care îi aduceau câte ceva plecau supărați, pentru că nu primea. Alții însă veneau la el și voiau să primească ceva, ca de la un mare bătrân, și cum el nu avea ce să le dea, și aceștia plecau supărați. Atunci bătrânul zice: «Ce să fac, fiindcă pleacă supărați de la mine și cei care îmi aduc (daruri), și cei care vor să primească? Mai bine fac așa: dacă unul aduce, iau; dacă unul cere, îi dau». Astfel s-a liniștit și pe sine și a mulțumit pe toată lumea“.
Darul este încărcat de iubirea celui care dăruiește. Aceasta este caracteristica lui fundamentală, care pune cu totul în umbră valoarea fizică, materială. Într-o lume cum este cea a Părinților pustiei relația cu obiectele era una aparte. În primul rând monahii căutau să fie cu totul detașați și să nu își lipească inima de nimic. În același timp însă, în penuria specifică asceților, obiectele felurite erau uneori vitale (Avva Agathon, un alt monah girovag, se muta luând cu sine doar un cuțit cu care taia smicelele pentru a face coșuri, iar de acel instrument depindea existența lui). Cu toate acestea, Părinții pustiei sunt suverani în raport cu obiectele. Valoarea lor, dacă există una, este cea spirituală. Există o veche tradiție, cu rădăcini până în Vechiul Testament, de a da obiecte ca semn al binecuvântării (Sfântul Ilie lasă cojocul ucenicului său Elisei, la fel cum ni se spune despre Antonie cel Mare că și-a lăsat haina Sfântului Atanasie, iar cojocul Episcopului Serapion). În această tradiție se situează și asceții deșertului.
Ca să poți dărui, trebuie în primul rând să înveți să primești. Chiar și un asemenea gest, simplu și aparent comun, are propria lui doză de smerenie. Să primești ceva înseamnă să recunoști că nu îți ești ție însuți suficient; că ai nevoie de ceilalți, de dragostea și de atenția lor. Acesta este primul pas, absolut necesar, întemeiat pe smerenie. După ce ți-ai acceptat vulnerabilitatea, ai înțeles că ai nevoie de aproapele tău, că ființa ta este una deschisă spre comuniune și care se împlinește în comuniune, poți la rândul tău să dăruiești. Este exercițiul zilnic al Părinților deșertului, care retrași din continua mișcare a lumii cresc în dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Iar dragostea lor este una evidentă, manifestată la fiecare întâlnire.
Dar din dar se face rai înseamnă pentru monahii din pustia Egiptului să dai și să primești cu aceeași larghețe a inimii, să prețuiești dragostea care pune în mișcare aceste acțiuni, să nu te atașezi de obiecte, oricare ar fi acestea, și să aduci bucurie aproapelui, fie de primești, fie de dai. Dar din dar nu se face rar dacă te integrezi în fluxul continuu al iubirii, ci clădește încă de aici temelia raiului.
(Sursa: Ziarul Lumina)