Dar cu calul ce-am avut?

Dar cu calul ce-am avut? Că dacă nici calul n-a mai fost prietenul credincios al omului, în ultimele milenii, nu știu, zău, ce animal a fost. Calul e frumos și ascultător, iar copilul abia merge copăcel când își dorește, de ziua lui, un ponei. Și nu există artă care să nu-l fi omagiat într-un fel sau altul, prin opere nemuritoare. N-am plâns cu toții la „El Zorab”?
Calul ne-a ajutat să ne arăm pământul și să sfredelim roca tare din mină, pentru a extrage minereul. Calul a luptat cu noi în războaie, a cărat tunuri și a participat la atacuri. Tot calul, înhămat corespunzător, ne-a asigurat un mijloc de locomoție, până când trenul și autovehiculul au fost inventate.
Ne-am suit pe el și l-am călărit și de plăcere, nu doar de nevoie. I-am pus șaua pe spate și ne-am înscris la probe hipice, în concursuri care-au culminat cu Jocurile Olimpice. Când se împărțeau medalii și premii, nici nu mai știam al cui era meritul principal: al călărețului sau al calului?
Merită, oare, frumosul și fidelul cal soarta de a fi condus la măcelărie, unde e căsăpit și transformat în salamuri și alte feluri de crăpelniță? Cu siguranță că nu. Doar această ființă – lipsită de milă și de recunoștință – care este omul putea fi capabilă de așa o decizie barbară și lipsită de recunoștință. Căci, după toată munca lui în slujba omului, calul ar fi meritat câteva milenii de trai fericit. Să pască fără griji pe pășune și să galopeze de plăcere, mii de ani de-acum încolo.
Dar ți-ai găsit. Italienii bagă pe maț carne de cal până nu mai pot, francezii nu se lasă nici ei mai prejos… Și pentru că latini suntem, preparatele de cal au ajuns și la noi.
Privesc, adesea, la semenii mei cum se îndoapă cu cărnuri, până cad lați de ghiftuială. E a nu știu câta oară când natura umană mă dezamăgește crunt. Chiar ne orbește de tot această robie a pântecelui? Am fi în stare să-l facem și pe Iisus salam și cârnați, dacă am auzi de undeva că e fraged și gustos.