Dacă dragoste nu e (47). Adulter

Scrisoare.”La ce Șerban, la care Foarță/Să-mi mai descriu tristețea mea?/Mi-e sufletul precum o scoarță/De op tratînd despre lalea,/Lalea cu ceapa otrăvită/Ca inima unui baron/Ce părăsit de-a sa iubită/Pleacă spre Africa-n balon/Și-acolo, într-o oază pură,/C-o carabină tip Flobert/Împușc-un palmier în gură,/Se-ntoarce și-l mănîncă fiert/În vechiul său castel cu stafii/Subțiri și aerul vîscos,/Înconjurat de blînde mafii/De fluturi ce îi cad în sos…” (Emil Brumaru). Adulter. În Moldova secolului XIX – unde influența ferchezuiților și franțuziților ofițeri ruși de ocupație a reprezentat un important factor de „stricare” a jupânițelor băștinașe, plictisite de boșorogii lor soți în șalvari și ilic –, „dovada”, proba infidelității, transcedea mândria ori gelozia masculină a soțului încornorat. Miza era una cu mult mai mare, mai palpabilă: dacă adulterul era probat, soțul înșelat avea dreptul să păstreze întreaga zestre a prea jucăușei lui neveste și dobândea, astfel, plăcerea de a o alunga, cu dezonoare publică, pe necredincioasă. Este memorabilă aventura fiului lui Ioan Vodă Caragea, beizadea Costache, cu o doamnă care, atunci când este descoperită de soțul înșelat, este alungată de acasă într-un car, goală pușcă și însoțită de lăutari care interpretau o melodie licențioasă: „Curvă ai fost/ Curv-ai să fii,/ La mine să nu mai vii!”. Soția marelui ban Mihalache Ghica, fratele mai mare al primului domnitor regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica, are o idilă cu baronul Uxhul, un ofițer de husari. Când această aventură a fost dată la iveală chiar de soția trădată a husarului, care aflase despre ea tocmai din îndepărtatul Sankt Petersburg (ca să vezi…pe atunci nu exista internet, nici măcar telefon!; deci tot un prieten, o prietenă „de încredere” a comis mârșăvenia turnătoriei), femeia s-a adresat domnitorului Moldovei pentru a i se face dreptate. Astfel încât doamna căzută în păcat a primit o bătaie zdravănă de la soțul înșelat. Care, apoi, a exilat-o la Giurgiu și i-a confiscat averea primită ca zestre, la măritiș….Eu i-aș da – ori poate că nu!? – o bătaie și încornoratului. Dilema, deruta mea e justificată de faptul că nu mai pot avea dovezi asupra conjuncturii acestui adulter secular: Mihalache o fi fost atât de prost încât să nu fi simțit cum îi cresc „coarnele”!? A trebuit să aștepte și să afle asta de la mii de kilometri? Dar…dacă a făcut-o cu premeditare – din rațiuni pur pecuniare, știut fiind că bărbatul era aproape falit, tocându-și averea la jocuri de noroc! –, scenariul se schimbă: marele ban Mihalache (rămas fără…bani) nu numai că o fi îngăduit relația adulteră, ci o fi și stimulat-o, protejat-o, încurajat-o… Și poate tot el a fost cel care o fi alarmat-o (la momentul „oportunist”…oportun…, cum ar zice un prieten al meu) pe rusoaica uitată în capitala țarilor. Cine (mai) știe… Oricum, iată o posibilă temă de carte, de film.
2. Dacă prietena ta nu se mai epilează, spală, nu se mai dă cu parfum cum o făcea înainte, înseamnă că nu are alt amant în afară de tine.
Dilemă.”De ce societatea consideră că e mai moral să destrami o căsnicie, să treci printr-un divorț, să tulburi poate pentru totdeauna viețile copiilor tăi, doar pentru a te culca cu cineva cu care sexul va fi nu după multă vreme la fel de plicticos pe cât a devenit cu prima persoană? Un bărbat care își caută fericirea de moment lăsând în urma lui un șir de suferințe, de femei înfuriate și de copii răniți emoțional nu se deosebește prea mult de un câine care se învârte în jurul propriei cozi.” (Susan Squire, ”A Contrarian History of Marriage”).
Paradis (iluzoriu). ”Omul și-a imaginat un paradis și a lăsat complet pe dinafara lui deliciul suprem, extazul unic aflat pe primul loc în inima fiecărui individ al rasei sale… actul sexual! E ca și cum unei persoane rătăcite și pe moarte într-un deșert torid i s-ar spune de către un salvator că ar putea alege și că ar putea avea toate lucrurile după care a tânjit cu excepția unuia, iar persoana respectivă ar alege să se lipsească de apă!” (Mark Twain, ”Letters from the Earth”).
Înțelegere.”Înțelegerea seamănă mult cu sexul: are un scop practic, însă nu acesta este motivul pentru care oamenii o practică în mod normal.” (Frank Oppenheimer).
Fund.”Nici un alt caz nu m-a interesat mai mult și nu m-a lăsat mai perplex decât posterioarele viu colorate și organele sexuale ale anumitor maimuțe.” (Charles Darwin).
Încornorați.”Ai putea să le plângi de milă micilor nobili de țară: au atât de puține avantaje și plăceri în dragoste! Au tânjit, au suspinat îndelung după un sărut formal, din partea unei soții exuberante, de fapt, prefăcute și vicioase, într-o grădină de casă parohială. Dar bine că ei habar n-au că ea a gemut adânc sub mine și mi-a-ncleștat spinarea între picioare, iar eu mi-am slobozit sămânța în ea, contesa… în jeturi fierbinți.” (Roger McDonald, ”Mr. Darwin,s Shooter”). Femei. ”Nu sunt femei urâte! V-o jur! Trebuie să știi să le cunoști toate amănuntele, toate chichițele, toate mosorelele, scamele și resturile de ață, extrem de individualizate. Femeile acceptă complimentele cele mai hazardate, le ventuzează, le absorb, le integrează-n metabolismul lor, iubirea le transformă-n zeițe fosforescente. Chiar și defectele lor mi se par fermecătoare. Cine nu s-a îndrăgostit de-o femeie nițel șpanchie, privind vagamente în neant? E zăpăcitoare! Te ia cu amețeli. Cine n-a înnebunit, urmărind dinamica feselor unei necunoscute c-un picior o idee mai scurt? Declar cinstit că ridurile în general, o laba găștei gingaș plasată și melancolic, la coada ochilor, mă face să fantasmez îndelung. Sânii ușor căzuți îmi sugerează o întreagă halima erotică. Puști fiind, mă atrăgeau irezistibil femeile mature, coapte, răscoape, zemuind ca fructele crăpate de propria-le savoare, precum doamna Manolache, soția picherului CFR din Ciceu! (…) Fetele sunt încă plante, au o carnație vegetală, înzăpezită-n presupuneri și alinturi, le desfaci ca pe tomate…Când le strângi în brațe, pârâie din coaste ca harbujii încercați la piață!” (Emil Brumaru).
Pașii.”O, pașii tăi, fii ai tăcerii,/Ce în sfințenie-i strămuți,/Spre patu-mi martor al vegherii,/Se apropie înghețați și muți…/Ființă pură, umbră sfântă,/Ce dulci sunt pașii tăi gândiți!/Tot darul ce-l presimt și-mi cântă/Pe-acești desculți soli mi-l trimiți!/Când pregătești și-i gata zborul/Sărutului, râvnit nectar,/Spre-a liniști locuitorul/Ce-și are-n gândul meu altar,/Să nu grăbești gingașa faptă,/Dulceața de a fi sau nu:/Sunt viu cât sufletu-mi te-așteaptă/Și am inimă cât pășești tu!” (Paul Valéry, Franța, (1871-1945)