Da, Gabi, a fost

În finalul de ieri al acestei rubrici, colegul Gabi Manță băga una grea de tot, retorică 100%, întrebarea întrebărilor din toată presa sportivă și nu numai: anume dacă în momentele de triumf ale Simonei sau la imn o fi fost cineva fără lacrimi în ochi. Eu am avut lacrimi în ochi. Probabil și alții, dar cu siguranță că lacrimile din ochii lui Gabi l-au împiedicat să vadă că da, a fost o ființă de acest fel: Simona, categoric, nu avea lacrimi! Asta-i chiar culmea!, ar zice probabil cei mai mulți dintre „patrioții” abonați la depistat trădătorii de neam și de țară, înseamnă că asta n-are sentimente și că n-o interesează decât banii și punctele. Problema e că și dacă ar sta lucrurile astfel, tot n-ar fi nenorocire, din moment ce punctele o așază în fruntea ierarhiei mondiale, iar în topul câștigurilor bănești se pare că este pe locul 13 în clasamentul all time. Iar vârsta ei încă fragedă îi permite categoric să mai adune bani mulți și puncte tot așa. Să nu uităm că de fiecare dată când i se pronunță numele, acesta este asociat automat și cu țara de origine, dovadă și imnul care i s-a cântat la Paris și în timpul căruia Simona râdea, uneori chiar cu gura până la urechi. Pe cuvânt de onoare că dacă ar fi lăcrimat, natural sau forțat, aș fi bănuit-o de fraudă sentimentală. În fond, i-o fi ajuns, sărăcuța de ea, de câte ori a plâns pentru toate meciurile pierdute, pentru toate finalele de grand slam ratate, pentru toate măgăriile pe care mai toți ne-am grăbit să le scriem sau să le grohăim la adresa ei. Era în râsul ei răzbunarea pentru toată tortura îndurată ani de zile, în care toți am chinuit-o cu apăsătoarea întrebare: dar pe când și un grand slam? Iar acum, că îl are, nu m-ar mira ca unii dintre noi (nu și eu, jur!) să treacă la etapa următoare: cum, numai un grand slam!? Pe zgură? Da’ pe iarbă de ce nu? Ori pe asfalt? Drept e că ar merita să mai ia câteva, iar după fiecare trofeu să râdă pe podium: de bucurie, eventual și de noi…