Da, există și arbitri români!

În sfârșit, printre alte vreo 20 de meciuri, din vreo 4-5 campionate serioase (Spania, Anglia, Italia, Germania, Franța – că n-am mai pus la socoteală și ce am urmărit din Rusia, Olanda, Scoția și Turcia!), în ultimul weekend am văzut și toate meciurile din campionatul nostru, desigur mai puțin cele două disputate ieri. Am văzut foarte, foarte puțin fotbal. O sărăcie în exprimarea pe teren comparabilă doar cu sărăcia exprimării pe gură a acelorași personaje, atunci când sunt puse în fața dușmanului lor de moarte: microfonul, un obiect care le e la fel de străin ca mingea. Și la fel de ostil. Nu-mi aduc aminte de absolut nici unul din golurile văzute, exceptând cel din pătrunderea pe stânga și finalizat cu multă inteligență și abilitate de sârbălăul ăla de la Timișoara. De altfel, acest meci, Poli – Oțelul, împreună cu CFR Cluj – Mediaș, au fost singurele care n-au fost catastrofale. Singurele în care s-a jucat deschis, în forță dar nu dur, și care nu m-au adormit în timpul desfășurării lor și nu m-au îngrețoșat la final. La capătul celălalt, neverosimilul Sportul Studențesc – Vaslui, în care singurele două faze de poartă au fost rezultatul unor greșeli grotești. Am avut pe toată durata partidei senzația că am în față nu două echipe de fotbaliști profesioniști, ci două găști de tractoriști venite să joace pe toloacă la pari, miza fiind pe măsura combatanților: un pet de bere desfăcut cu o zi în urmă! Tot a fost bun și meciul ăsta la ceva: a depășit în urâțenie fostul meu etalon de fotbal de rahat: Chimia Râmnicu Vâlcea – Siderurgistul Galați, de pe la sfârșitul anilor ’70. Am văzut și un record de arbitraj: pe cel al lui Tudor cu cele 4 cartonașe roșii (puteau fi 5!) acordate absolut meritat. Da dacă tot veni vorba de arbitraj, atunci trebuie să salut cu entuziasm prestația unui nume de care n-am mai auzit până acum: Paul Unimătan. A fluierat la Cluj – Mediaș. Cum? Uite-așa: fără fisură, fără ezitare, fără să tolereze vreo șmecherie dar și fără să vrea el să fie în moțul trebii. Discret și ferm, așa cum îi stă bine unui arbitru de high class, n-a „pus botul” la nici una din golăniile tradiționale în fotbalul nostru: trânteli în careu fără atingere, tăvăleli ca-n ceasul morții după un „umăr la umăr” absolut sportiv etc. Iar golanii, când au văzut că nu ține, chiar au dat-o pe fotbal. Cred că ăsta-i leacul: cu arbitri ca Unimătan, într-o bună zi s-ar putea să avem chiar fotbal.