Da, chiar există modele

Prinși mai mereu cu problemele „majore” ale fotbalului românesc (ce țepi și-au mai tras Mititelu și „Piți, lasă-ne!, ce mardeli a mai luat Dodel în discotecile de pe centură, ce cap în gura cui a mai dat Ștefan Radu, și încă altele de aceeași natură) adesea uităm sau neglijăm să acordăm atenția cuvenită-n spațiul din ziar aferent – unor sportivi cu adevărat remarcabili, cu cariere exemplare sub toate aspectele și (de fapt, în primul rând) niște oameni care se pot constiuit în modele pentru cei mai tineri. S-a întâmplat ca în decurs de vreo 10 zile să mă întâlnesc cu trei mari campioni. Primul din ei, Fane. Alfel spus, domnul Ștefan Rusu, campion olimpic și mondial, legendă între legendele luptelor. E unul din primii mei prieteni de la venirea mea în Suceava, în 1978, ca disc-jockey la „Arcașu’”, hotel în care efectua cantonamentul lotul național de lupte. Vom depăna cât de curând amintiri la Plus TV, unde Fane mi-a promis că va veni. Tot acolo, dar săptămâna asta, luni i-am avut ca invitați pe soții Casandra, Cristina și Silviu. Doi atleți ale căror performanțe însumate sunt absolut copleșitoare, trecând probabil de suta de competiții câștigate (numai titlurile naționale sunt câteva zeci, socotite de la vârtsa junioratului, și probabil că vot numpra câteva sute când vor ajunge la competițiile pentru veterani, de care îi despart vreo 3 decenii… fiindcă acum, la puțin peste 30 de ani, ei se pregătesc pentru „Mondialele” de anul ăsta și Olimpiada din 2012), iar eu sunt gata să pariez că la proba ei, obstacole, Cristina are avantajul vârstei. Ajuns aici, mă simt obligat să-i mai cer o dată iertare pentru micile răutăți scrise de mine chiar în această rubrică, deși cred că a înțeles încă de luni că totul a pornit de la faptul că îi doresc din inimă să dea cândva marea lovitură, să aducă o medalie (nici de aur n-ar fi rea!) de la Campionatul Mondial sau de la Olimpiadă, lucru pe deplin posibil la un sportiv care a fost de două ori deținător ale recordului mondial. Oricum, Cristina mi-a confirmat, live, ceea ce am fost mereu convins: că în fiecare cursă pornește cu convingerea că ea va câștiga. Am căzut de acord cu ea că probabil la fel gândesc și cele care o înving atunci când o înving. Cât privește sportivul (nu antrenorul!) Silviu Casandra, mi-a spus că pe parcursul unei curse de 50 km marș își face fel de fel de strategii, cel mai adesea imaginându-și că el de fapt e la volan, nu pe jos, și că îl cheamă Schumacher și, deci, trebuie să câștige! Îl întrebam ce tărie de caracter îți trebuie doar pentru a te încumeta că iei startul, știind că ai în față 50 de km de asfalt. A completat: „Știi, sunt și șoferi pe care îi sperie ideea că au de făcut 50 de km la volan!”. Muncă, muncă și iar muncă. Sacrificiu. Asta înseamnă ori sport făcut la nivelul marii performanțe mondiale. Iar Cristina și Silviu cunt un exemplu în acest sens. Și în multe altele: deschiși, veseli, sinceri, poate doar prea modești. Dacă aveți un nume de fotbalist care poate fi etichetat la fel, spuneți-mi-l și mie.