D-ale presei

Prin 1958-1959, era în plină desfășurare campania de „îmbunătățire a compoziției sociale” în toate domeniile, inclusiv în presă. Erau aduși direct din producție fel de fel de indivizi (bine intenționați în felul lor, unii candizi de-a binelea și, de regulă, mai toți în curs de alfabetizare) care primiseră sarcină de partid să scrie la gazetă cu dârz spirit revoluționar muncitoresc. Eșecul în noua profesie n-a fost regulă; unii, adevărat, puțini la număr, au izbutit să deprindă meșteșugul gazetăriei și încă le mai întâlnesc ici-colo semnătura.
Alții s-au făcut de basm, cu isprăvi intrate-n folclorul vesel al profesiei la capitolul „Tândală”. Un oarecare T., lemnar la Nicolina, căruia i se publicase în „Munca” o știre precum că secția dumisale depășise planul cu 2,2% (deci, e bun de ziarist!) mi-a fost dat în custodie, pentru a-l deprinde cu specificul radioului. Era de două ori mai în vârstă decât improvizatul profesor; arbora o seriozitate posacă și un sârg suspect devenite, repede, ținta tuturor ironiilor redacționale.
Ne aflam împreună la prisaca unei GAC, când i-a pus directorului-agronom proverbiala întrebare „Văd că aveți un sector apicol dezvoltat. Ce număr de capete de albine aveți?” Tot T. s-a oferit să mă ajute la transmisiile sportive: „Tovarășe Iacoban, dumneata nu obosești să vorbești singur 90 de minute?” S-a oferit să mă secondeze, deși nu fusese în viața lui pe un stadion. I-am dat (la cerere) Regulamentul jocului de fotbal și i-am spus că vom face o înregistrare de probă duminică, la meciul din deschidere. A vorbit la microfon 5-6 minute, după care s-a dat bătut:”Se pare că mai am nevoie de ceva exercițiu”. Bietul, nu-i spusese nimeni că meciul din deschidere era… de rugby! Intrase în tradiția radioului să ascultăm înregistrarea cu pricina ca prefață la petrecerea de anul nou și, deși o învățaserăm pe de rost, tot ne prăpădeam de râs încă de la primele cuvinte: „Echipa gazdă se apără succint” (ceea ce, probabil, mi-a sugerat prețioasa indicație pusă în gura unui antrenor de fotbal, într-un film-șarjă regizat de Blaier: „Pregnanță în atac și acuratețe în apărare!”).
Important rămâne faptul că tâmpenii de calibrul celor comise de T. și de ceilalți combatanți veniți să înobileze compoziția socială a redacției nu ieșeau pe post. Politică ori mai puțin politică, viza șefilor peria, obligatoriu, logica oloagă și exprimarea neglijentă, mergând până la nuanțe ale exprimării românești corecte.
Presa de azi, scrisă ori vorbită, nu mai are vize, nu mai are cenzură, dar șefi tot mai are în fiece redacție. Ce-or fi păzind, dacă în pagina tipărită apar enormități de genul „În acea noapre fatală, hemoroizii îl împiedicau să închidă ochii” („Libertatea”), ori „Firul vieții victimei a fost sugrumat cu sălbătăcie cu multiple lovituri de cuțit” (tot „Libertatea”). Nici „Evenimentul zilei” nu se lasă mai prejos: „Misterul femeii tăiate în bucăți rămâne întreg”. Suratele „Monitorului” sucevean de la Cluj și Timișoara vin cu remarcabile contribuții: „Spitalul județean a fost dotat cu aparat de reanimare după ultimul strigăt”; „Când s-a sinucis nefericita femeie? Oare și-a găsit moartea înainte de a se arunca în apele Mureșului?”;”Găurile din lenjerie lăsau să se întrevadă o familie săracă”. Consistent și aportul „României libere”: „Apa oceanului și clima sunt foarte umede în această regiune”. Citim în cotidianul „Național”: „Arestarea s-a operat fără infuziune de sînge”. Bomboana de pe colivă aparținând Revistei vânătorilor și pescarilor sportivi: „Vânătoarea în Vrancea – mai puțini cerbi, dar mai numeroși”.
Măcar, pe vremea mea, lemnarii se deghizau în gazetari pe bază de sarcină…