D-ale cenzurii

Îi mai aud din când în când pe unii dintr-ai noștri „tineri” cât s-au luptat ei cu cenzura – mă grăbesc să fac precizarea că onor Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu discuta niciodată cu autorii! Cenzorul mititel (de regulă, cenzoriță, fiindcă partea femeiască e mai aplicată către deslușirea unor înțelesuri abil disimulate) făcea un semn discret cu creionul pe marginea textului și atrăgea atenția cenzorului (mai) șef, care, la rându-i, chema la discuție directorul editurii. Vel-cenzorul venea la convorbire înarmat cu o radieră, iar directorul, cu un Distonocalm. Prezența radierei comporta belșug de semnificații. Mai întâi, sugera posibilitatea dialogului: dacă editura (în numele autorului) ar avea dreptate și-și susținea convingător punctul de vedere, cenzura ar fi dispusă la concesii. Apoi, aceeași banală radieră implementa (altă rimă n-am avut) ideea că șeful este mai luminat decât încuiatul de subaltern ce a înnegrit prea sârguincios filele întru evidențierea vigilenței dumisale (polițistul rău și polițistul bun). Și cum, până la sfârșit (adică, după efectuarea tăieturilor și modificărilor) toate urmele de creion erau șterse, radiera desființa ultima legătură dintre DGPT și manuscris: cenzura n-a tăiat, cenzura n-a modificat, intervențiile în text au fost convenite între editură și autor, prin bună înțelegere și acceptată colaborare!! Fiindcă, într-adevăr, cenzura nu tăia, nu modifica, mânuța autorului le făcea pe toate – cu pixul împrumutat de la directorul totdeauna convins că-s meritate niscaiva concesii pentru salvarea unei cărți. Și, într-adevăr, unele erau chiar mărunțișuri – oricum, profund regretabile ca idee a intervenției străine în textul altuia – dar neesențiale în fond. Conduita scriitorului în acel moment de cumpănă ce hotăra apariția cărții diferea net de la caz la caz. Unii, dornici să apropie momentul întâlnirii cu geamlâcul casieriei lui Bătrâneanu (la Fondul literar) tăiau cu ochii închiși – cum, necum, să apară cartea! Alții, mai scrupuloși, se străduiau să afle portițe și sinonime, înlocuiau, vag, „înger” cu „fâlfâire” și „Dumnezeu” cu „eternitate”, încercând să păstreze cât de cât sugestia inițială. În fine, cea a treia categorie, a luptătorilor, nu era dispusă la nici o concesie; autorii trimeteau memorii, solicitau audiențe – într-un cuvânt, se băteau pentru scrisul lor și, câteodată (rar) izbuteau să iasă la liman cu textul intact. Un rol extrem de important revenea conjuncturii (inclusiv internaționale): ce era posibil azi, devenea prohibit mâine, apoi iarăși o anumită deschidere, repede obturată – și tot așa, într-o desfășurare sinusoidală, cu tendința generală (mai ales în ultimii ani ai „epocii de aur”) de aplatizare a buclei superioare până la coborârea ei sub abscisă. Cenzura opera cu mai multe categorii de rigori. Unele, în felul lor, de înțeles: dacă industria copia cine știe ce patent străin, păreau (atunci) oarecum justificate eforturile de obscurizare a furtului – măcar se putea bănui care-i rațiunea interzicerii referirilor la instalația WPX-106. A doua categorie de interdicții, total tâmpă, se referea pur și simplu la cuvinte și-atât. Lista de vorbe hingherite (mai ales în poezie) începea cu Dumnezeu, continua cu biserică, înger, duh, sfânt și tot așa înainte. Cenzura era preocupată și de moralitatea scriiturii, semnalând cu promptitudine tot ceea ce-i părea… indecent. Din experiența proprie: am împrumutat, pentru un personaj, numele unui pădurar din lunca Prutului: Ciofu T. Vasile. Mi s-a cerut, fără explicații, să-l re-botez. Mi-am zis că-i vreo interzisă potrivire onomastică: l-o fi chemat astfel pe cine știe ce cap legionar, transfug, disident. Când colo, ce era? La o pronunție rapidă (nume + inițială + pronume) apăreau inacceptabile conotații… porno! Ca să vezi! Și așa, Ciofu T. Vasile (trăiește și astăzi, bine mersi, fără să știe că a oripilat, cu numele-i, cenzura…) a devenit, în piesă, Ciofu C. Vasile… Dar astea rămân glumițe. Marile interziceri, modificările de substanță, reprezentau hotărâri politice și le lua, în primă instanță, Consiliul Culturii (vezi epopeea „Caloianul” în memoriile lui Sântimbreanu); după aceea, și mai sus. În fața secretarului CC, cenzura nu era mai mult decât un biet fluture pe lampă… Oricum, apariția unei cărți echivala cu o bătălie. Câteodată, rar, cu învingători.