Sfântul nostru Părinte Gheorghe Hozevitul s-a născut către mijlocul secolului al șaselea, în sânul unei evlavioase familii din insula Cipru. După moartea părinților săi, dorind să îmbrățișeze viața ascetică și să scape de căsătoria forțată, pregătită de unchiul și tutorele său, el și-a părăsit patria și neamul și a fugit la Locurile Sfinte pentru a-și căuta fratele mai vârstnic, care trăia acolo ca eremit de mai multă vreme. Dar acesta găsindu-l încă prea tânăr spre a putea duce o astfel de viață, l-a condus la mănăstirea Maicii lui Dumnezeu din Hozeva, pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, care a fost întemeiată în secolul al cincilea de sfântul Ioan, episcop de Cezareea (prăznuit pe 3 octombrie).
Și făcându-se monah și trecând în rândul fraților, s-a arătat, de la început, în totul nebiruit în orice munca și aspră viețuire, încât părea că este nematerialnic și fără de trup. Cu viețuirea lui uimea pe toți și îi îndemna să aibă dorința și râvna răbdării celei mai presus de fire.
Ajungând pe culmea nepătimirii și umplându-se de darul Duhului Sfânt, a fost ca un stâlp însuflețit și ca o icoană a tuturor bunătăților pentru cei din mănăstire și pentru toți ceilalți. A strălucit cu nevoințele și s-a dezlipit de toată desfătarea lumească, căpătând și darul de a face minuni. În 614, anunță mai-înainte invazia perșilor.
Ajungând la adânci bătrânețe, a căzut bolnav și, simțind că i-a sosit ceasul plecării din această viață, și-a chemat ucenicul. Acesta, ocupat cu slujirea pelerinilor, nu putea să-i stea la căpătâi. Dar bătrânul i-a zis: «Nu te tulbura; voi aștepta până ce-ți vei sfârși treaba». Când discipolul sosi, către miezul nopții, el l-a îmbrățișat și a zis: «Ieși suflete al meu! Mergi către Domnul!». Și a adormit în Domnul.
