Cuvintele cu forță distrugătoare

Astăzi, oamenii nici nu mai înregistrează ca păcate acele cuvinte cu forță distrugătoare, pe care le folosesc cu o înspăimântătoare frecvență
Sunt tot mai frecvente situațiile în care, pe stradă, la posturile de televiziune, în curțile școlilor, pe holurile liceelor sau în amfiteatrele facultăților, în sălile de cinema (care mai sunt), chiar la spectacole de teatru, în magazine, în internet-cafe-uri, ca să nu mai vorbim de manifestările sportive, de baruri și discoteci, ne surprind auditiv expresiile pornografice și vulgare folosite pe scară largă. Uimitor însă este faptul că acest lucru nu mai sperie și nu mai îngrijorează pe nimeni. Chiar și în numeroasele situații în care se petrece un fapt și mai grav sub aspect spiritual: constituirea și „îmbogățirea“ limbii române cu un jargon sexual al copiilor. Dar de ce ne-am mira când, spre exemplu, sexul a devenit subiectul preferat și al teatrelor, scenariștii și regizorii ascunzându-se sub paradigma „apariției unui nou curent artistic“, uitând acel vechi adagio, care spune: „Când decade teatrul, decade și omul“! Dar despre acest subiect, teatrul și sexul, altădată.
Revenind la copiii pe care îi auzim, încă de la vârste fragede, folosind cuvinte vulgare și pornografice, vina se poate da pe școală, pe societatea civilă, pe ONG-uri, pe Ministerul finanțelor și pe oricine altcineva. Însă, în cele mai multe cazuri, mediul familial este principalul vinovat de folosirea ulterioară, de către copii, a unor astfel de expresii necuviincioase. Există părinți care folosesc un limbaj „deocheat“, fără a fi stânjeniți de prezența copiilor. Alții chiar se amuză atunci când odraslele lor (aflate mai ales la vârstele „drăgălașe“) rostesc cuvinte necuviincioase de tot felul, încurajându-i de fapt spre astfel de stări negative, în loc să încerce să stăvilească înregistrarea, în vocabularul copilului, a cuvintelor vulgare. Consecințele negative ce decurg de aici dovedesc că majoritatea cazurilor de copii-problemă provin din asemenea familii.
Recent, la un post de radio, a avut loc o dezbatere pe această temă, pornind de la interviul luat mai multor tineri care, întrebați dacă utilizează în vorbirea curentă expresii necuviincioase, au răspuns, în cea mai mare parte, afirmativ, văzând în aceasta un lucru aproape firesc, ce ține de cotidian. Concluzia la care s-a ajuns în cadrul acelei dezbateri a fost că, astăzi, oamenii nici nu mai înregistrează ca păcate acele cuvinte cu forță distrugătoare, pe care le folosesc cu o înspăimântătoare frecvență.
Faptul ne convinge că, într-adevăr, în fiecare zi și în toate contextele avem prilejul să întâlnim degradarea semantică și spirituală a limbii. Fiind purtător de valori morale, cuvântul conferă omului cinstea, demnitatea și caracterul moral ce îi definesc personalitatea. Apoi, cuvântul reflectă întotdeauna gradul de cultură și de civilizație a omului. Nu în ultimul rând, a ști să vorbești totdeauna frumos este un act de mare generozitate, de noblețe, de strălucire umană. Pentru că, pe cât de mare este valoarea unui cuvânt, pe atât de urâtă este folosirea acestuia fără discernământ, în sens vulgar sau pornografic. Iar limbajul pornografic sau cel argotic reprezintă o maximă coborâre a cuvântului omenesc.
Concomitent cu folosirea pe scară tot mai largă a cuvintelor vulgare și pornografice, asistăm la o frecvență mai mult decât îngrijorătoare a înjurăturilor, a vorbirilor indecente, dar și la o schimbare a sensului cuvintelor și expresiilor, dintr-unul spiritual, într-unul demonic. Pentru că cele mai multe dintre înjurături lovesc chiar în noțiunile sfinte ale credinței. „Statistic vorbind, din o sută de înjurături, 80% se referă la grijanie (împărtășanie), Dumnezeu, Iisus Hristos, Paști, Biserică, Sf. Cruce“, ne spunea, nu de mult, într-o discuție preotul Adrian Carebia, care ne-a și sugerat abordarea acestui subiect. Evident, nu putem reproduce aici asemenea înjurături, fie și ca derivați lingvistici, dar nu putem să nu menționăm revolta pe care o produce oricărui credincios auzul unei înjurături care lovește în Însuși Dumnezeu.
Prin anul 1700, mitropolitul Antim Ivireanul publica volumul „Didahii“. Iată ce scria marele cărturar, în stilul vremii sale, în privința înjurăturilor: „Că zice apostolul – limbile n-au lege și fac ale legii – iară noi, având lege, facem tot împotriva legii și suntem mai păcătoși decât toate neamurile și decât toate limbile. Și puteți cunoaște aceasta că iaște așa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminicătură, de lumânare, de botez, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie și de toate Tainele Sfintei Biserici și ne ocărâm și ne batjocorim noi înșine legea. Cine dintre păgâni face aceasta sau își măscărește legea ca noi? Oare nu înjurăm cu aceștia toate pe Dumnezeu?“( pr. dr. Vasile Petrica, „Reflecții și paradigme teologice“, Editura Timpul, Reșița 1998, p. 122).
Din păcate, și după mai bine de trei sute de ani de la publicarea „Didahiilor“, constatările mitropolitului sunt deosebit de actuale. Nădejdea, în această situație, nu poate fi decât în lucrarea preoților, în comportamentul părinților, în purtarea de grijă a credincioșilor, în exemplul didactic și educațional al dascălilor de bună credință. Să sperăm că aceștia, vor îndemna la curăția și puritatea inimii, a cugetului și simțirii ce se pot realiza nu numai prin cultură și învățătură, ci și prin înfrânarea limbii, a cărei exprimare tălmăcește adâncurile ființei umane.
(Sursa: Ziarul Lumina, Grigore RADOSLAVESCU)