1. Dragostea este o așezare a sufletului întru care nu se cinstește nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar e cu neputință să deprindă această dragoste desăvârșită cel ce e împătimit față de ceva din cele pământești.
2. Dragostea se naște din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu și nădejdea din răbdare și îndelungă-răbdare; pe acestea le naște înfrânarea cea atot -cuprinzătoare; înfrânarea se naște din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credința cea întru Domnul.
3. Cel ce crede în Domnul se teme de muncă; iar cel ce se teme de muncă, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.
4. Cel ce iubește pe Dumnezeu mai mult decât cele făcute de El, cinstește mai presus de orice cunoștință Lui și neslăbind în dorire, stăruiește în aceasta.
5. Dacă toate cele ce sunt s-au făcut prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este mai bun decât cele ce s-au făcut printr-Însul, cel ce lasă pe Dumnezeu și se ocupă de cele mai rele, se arată pe sine că cinstește mai mult, decât pe Dumnezeu, pe cele ce s-au făcut prin El.
6. Cel ce are mintea ațintită la dragostea lui Dumnezeu, disprețuiește toate cele ce se văd și însuși trupul său, ca pe ceva străin.
7. Dacă sufletul este mai bun decât trupul și Dumnezeu este fără asemănare mai bun decât lumea pe care a zidit-o, cel ce cinstește trupul mai mult decât sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Ziditorul, cu nimic nu se deosebește de închinătorii la idoli.
8. Cel ce ți-a despărțit mintea de dragostea lui Dumnezeu și o are legată de vreun lucru din cele sensibile, unul ca acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Creatorul lor.
9. Dacă viața minții este luminarea cunoștinței, iar pe aceasta o naște dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu e mai mare decât dumnezeiasca dragoste.
10. Când mintea se duce către Dumnezeu aprinsă de dorul dragostei, atunci nici pe sine și nici altceva din cele ce sunt nu mai simte, căci luminându-se cu totul de dumnezeiasca și nemărginita lumină, rămâne fără simțire față de cele făcute de Dânsul, la fel ca ochiul trupesc față de stele, atunci când răsare soarele.
11. Toate faptele bune ajută minții spre dumnezeiescul dor, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată; prin aceasta, ca și cu niște aripi înălțându-se către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.
12. Când mintea se răpește prin dragoste de cunoștință dumnezeiască, ieșind afară din cele ce sunt, ea simte dumnezeiasca nemărginire. Atunci, precum dumnezeiescul Isaia, venind datorită uimirii la simțirea smereniei sale, zice cuvintele proorocului: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 5).
13. Cel ce iubește pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe fiecare ca pe sine însuși, deci se scârbește de patimile celor ce încă nu s-au curățat. De aceea, văzând întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu mare și negrăită bucurie.
14. Necurat este sufletul plin de gânduri, de poftă și de ură.
15. Cel ce vede greșelile cuiva, oricine ar fi acel om, străin e cu totul de dragostea lui Dumnezeu. Căci dragostea către Dumnezeu nu îngăduie ura față de om.
16. De mă iubiți – zice Domnul – păziți poruncile Mele (Ioan 14, 15). Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul (Ioan 15, 12). Deci, cel ce nu iubește pe aproapele, nu păzește porunca, iar cel ce nu păzește porunca, nici pe Dumnezeu nu-L poate iubi.
17. Fericit este omul care nu se lipește de nici un lucru stricăcios sau vremelnic.
18. Fericit este cel care pe tot omul poate să-l iubească la fel.
19. Fericită este mintea care pe toate cele ce sunt le-a trecut cu vederea și se desfătează neîncetat cu dumnezeiască frumusețe.
20. Cel ce grijă pentru trup o întoarce spre poftă și pentru cele vremelnice ține pomenire de rău asupra aproapelui, unul ca acesta slujește făpturii în locul Făcătorului.
21. Cel ce își păzește trupul sănătos și nesupus plăcerii, îl are împreună – slujitor spre lucrarea celor bune.
22. Cel ce fuge de toate poftele cele lumești, se așează pe sine mai presus de materia lumească.
(Din capetele cele pentru dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, sursa: http://eblogs.ro/proortodoxia/capetele-sf-maxim-marturisitorul/)
