Rugăciunea monahului nu-i prin nimic egoistă și individuală, ci liturgică, eclesială și cosmică. Ea transfigurează lumea întreagă, după cum rugăciunea euharistică transfigurează pâinea și vinul. De fapt, rugăciunea călugărului continuă rugăciunea comunității eclesiale: pornește de la Liturghie și se întoarce la ea.
După această prezentare oarecum apologetică a vieții monahale, ca viață eclesială și liturgică, să încercăm să notăm sumar câteva aspecte sau dimensiuni ale acestui mod de trăire.
1.Trăirea monahală este hristocentrică. Sau, mai exact, de un hristocentrism euharistic. Căci monahul este un om euharistic El primește pe ceilalți și întreaga lume ca pe un dar al lui Dumnezeu făcut vieții sale și dăruiește totul Domnului Hristos, cu mulțumire. El aduce lui Dumnezeu nu numai pâine și vin, ci și toate câte sunt consubstanțiale acestora: adică întreaga creație. În călugăr, omul redescoperă demnitatea sa sacerdotală: dăruiește totul și, mai ales pe sine însuși, lui Dumnezeu: Ție Îți aducem de toate și pentru toate.
Aceasta e posibilă în măsura în care monahul a dăruit lui Dumnezeu inima sa. Și în curăția inimii sale a văzut pe Dumnezeu și Lui, cu mulțumire, Îi aduce tot ceea ce-l înconjoară. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Monahii nasc pe Hristos în centrul persoanei lor, în inima, prin rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul. Și în schimbarea mintii și a inimii (metanoia), omul unește mintea sa cu mintea lui Hristos și inima sa cu inima lui Hristos. Astfel, viața sa devine o continuă mulțumire, o neîncetată liturghie existențială. Și în inima sa, lărgita infinitului dumnezeiesc, coboară Domnul, ca să-și facă acolo locaș. Într-o astfel de inimă sunt cuprinse umanitatea și întreg cosmosul: căci împreună participă la liturghia inimii, în care Hristos Însuși se roagă Tatălui, în harul Duhului Sfânt. E mărturia vieții monastice, ca viață liturgică și eclesială.
Dar monahul nu se roagă doar cu rugăciunea lui Iisus. El își împropriază rugăciunea Bisericii. Nu întâmplător, fiecare slujbă divină se încheie cu invocarea: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne pe noi. Sfinții Părinți sunt în special monahi și exemplul lor de viață monahală strălucește pe cerul slujirilor liturgice ale Bisericii din totdeauna. Pentru că viața monahală e experiența de fiecare zi a Liturghiei euharistice oficiate de Biserica.
2. Răsfoind cărțile fundamentale ale monahismului, am fi tentați să credem că, în primele secole monastice, Sfintele Taine și, în general, cultul Bisericii nu ar fi avut prea multă importanță pentru cei ce se retrăgeau din lume, spre a duce o viață în singurătate. S-ar părea că Patericul, sau Mântuirea păcătoșilor (a monahului Agapie) nu scot în evidență dimensiunea sacramentală a trăirii eremitice.
Aduc aici frumoasa mărturie a Avvei Pimen: Avva Pimen zise: E scris în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu, Dumnezeule. Fiindcă cerbii în pustie înghit multe jigănii târâtoare, iar când îi arde otrava, doresc să vină la ape, și după ce beau se răcoresc de otrava jigăniilor. Așa și călugării, în pustie șezând, se ard de otrava dracilor celor vicleni și doresc sâmbăta și duminica să vina la izvoarele apelor, adică la Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să se curățească de amărăciunea celui viclean.
În secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de două ori pe săptămână, sâmbăta și duminica. În secolele următoare, a devenit obișnuința liturghia de fiecare zi. Sfântul Teodor Studitul (sec.VIII) recomandă chiar și împărtășania zilnică. Același lucru recomandă și Avva Apollo, care zicea: E nevoie, pe cât posibil, ca monahii să se cuminece în fiecare zi cu Sfintele Taine ale lui Hristos, căci cine se depărtează de ele se depărtează de Dumnezeu; dimpotrivă, cine le primește continuu, primește continuu pe Mântuitorul. Căci Mântuitorul Însuși a zis: „Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6, 56). Este așadar de trebuință pentru călugări ca, de vreme ce fac neîncetat amintirea patimilor Mântuitorului, să fie pregătiți în fiecare zi și să facă în așa fel încât să se învrednicească să primească în orice clipă Sfintele Taine cele cerești, căci astfel și noi ne vom bucura de iertarea păcatelor. Așadar, fundamentul vieții monahale este Hristos euharistic. (Iuvenalie Ionașcu, parohul bisericii românești Sf. Ioan Casian)
