M-am născut într-o zi de 10, 10 iulie 1996 și poate de asta cei din jur au așteptări prea mari de la mine. Mama nu știa că mă va naște, deoarece am venit pe această lume mai repede. Curiozitatea m-a definit încă din prima zi și probabil asta m-a determinat să lupt pentru visele mele.
Am învățat să zâmbesc, am învățat să mă ridic imediat după ce cad, am învățat că siguranța este o lege existențială…
Am decis să lupt, cu toți și cu toate pentru ceea ce îmi doresc. Am decis să caut răspunsuri la mii de întrebări și odată cu asta am hotărât că nu voi dansa niciodată după cum îmi cântă alții.
Nu îmi plac țipetele și asta este datorită pasiunii pe care o pun în toate. Singurele palme care îmi plac sunt aplauzele și mă simt măgulită de fiecare dată când le primesc.
Am descoperit că iubesc să iubesc și am să fac asta indiferent de ce părere vor avea cei din jur. Să iubești e speranță, fericire, enigmă și dor. Dorul e lipsă și gol în suflet iar sufletul stă la baza oricărui pas înainte.
Nu mă bazez pe reguli rigide, pe obligații sau pe cereri care mi se par inutile. Comunicarea este prima și singura regulă plauzibilă într-o lume în care graba este la ordinea zilei.
Acum 23 de ani, am luptat pentru libertate și parcă acum suntem mai robiți decât atunci. Repetăm aceiași pași, ne lăsăm influențați și uităm de dreptul nostru la opinie. Suntem buni pentru cei care ne conduc doar când ieșim la vot sau când ne plătim taxele la timp și devenim deodată lipsiți de patriotism atunci când protestăm pentru drepturile noastre, când ne răzvrătim și mai ales când avem dreptate.
De ce nu poate să fie bine? Pentru că sistemul este bazat pe o zicală „Buget, deci exist!” . Cugetarea a fost de ceva timp înfrântă de foamea de bani, de dorința exasperată a unora de a se întinde mai mult decât le permite situația actuală. De ce vrem mai mult? Pentru că în mentalitatea românului, mult înseamnă bun. De aceea după fiecare Crăciun spitalele sunt pline de „bolnavi de foame”, de oameni care nu cunosc măsura. În România măsura se găsește doar în crâșmulița de la colțul blocului, aranjată frumos pe raft așteptând persoana care vine și cere insistent „un 50″.
Ne-am obișnuit să încălcăm reguli, să trăim după cum ne dictează conștiința (asta dacă o avem), să facem ce vrem iar cu asta parcă ne sufocăm părinții. Muzica, telefonul, internetul, ieșirile în oraș sunt mereu cu semnul întrebării în mintea celor „mari” și uite așa ne trezim cu întrebarea lor preferată „E necesar?”. Da, este! Fiecare adolescent trăiește perioada lui… Nu noi suntem vinovați că în urmă cu mulți ani exista un singur program de televiziune, cu ore de difuzare bine stabilite, că toată lumea asculta muzica care ungea suflețelu’ dictatorului, că uniformele erau gardienii școlii sau că tehnologia era cu câțiva (mulți) pași în urmă. Acum simțim nevoia de socializare, de exprimare și de dezvoltare. Noi trebuie să trăim așa cum decorul ne cere, să gândim în concordanță cu anii noștri, să fim poate delăsători. Dar dacă acum ne facem prea multe griji, spuneți-mi voi, cei „mari”, la vârsta voastră ce o să facem?
Îmi place să visez… E asta un păcat? Visul meu vă afectează cumva planurile? Credeți că visul este o răzvrătire la ceea ce mi se cere? Ei bine, nu…Visul e singura modalitate prin care am reușit să scap de „trebuie”, e o dorință continuă de mai bine, e o altă lume în care lucrurile merg așa cum ar fi normal… În vis nimeni nu conduce și nimeni nu impune. Visul e o luptă cu realitatea bolnavă care ne înconjoară. Aveți impresia că prin linii de conduită dictate de cineva vom reuși să scăpăm de probleme? Credeți că monotonia continuă și îndrumarea permanentă vor fi o soluție? Părerea mea: vă înșelați! Poate e doar o confruntare între generații sau e dramul de reținere pe care mulți îl au în anumite domenii ce trebuie dezbătute însă niciodată nu voi înțelege de ce cineva trebuie să coordoneze pașii altei persoane… Se zice că trebuie să învățăm din greșeli, dar dacă nu avem șansa să greșim ce vom avea de câștigat?
Cred că avem nevoie de schimbare! Nu putem trăi după aceleași reguli deoarece asta ar însemna pierderea unui factor important : originalitatea!
Gândesc prea mult? Poate…dar mai bine să fiu „acuzată” de asta decât de indiferență și superficialitate…
P.S.: Fiecare zi e o nouă șansa pentru schimbare…
Loredana BERTIȘAN
