Cumplit, și atât

În momentul în care omulețul ăla a căzut, urmăream live partidă. Am declarat, cu martori, exact în clipa aia, că e mort. Iar desfășurarea ulterioară a nebuniei avea să-mi confirme nenorocita presimțire. Am urmărit apoi, timp de două zile, tot ce se putea în legătură cu acest caz. Declarațiile tuturor celor intervievați încercau în primul rând să găsească vinovații. Îmi permit și eu să interpretez cele văzute și trăite cât se poate de dramatic, spunând în primul rând că dincolo de probabile afecțiuni congenitale, nedepistabile la controalele periodice (și care, oricât de complexe ar fi, rămân oricum doar unele de rutină), momentul în care se petrece așa o nenorocire nu poate decât să ia prin surprindere pe absolut toată lumea prezentă: sportivi, tehnicieni, echipe medicale. Cu atât mai mult cu cât pe loc, în situația dată, nu poți face diferența între un infarct și un atac vascular cerebral. Ca atare, tind să merg pe mâna medicului echipei, care a declarat că atunci, pe gazon, a constatat că omul avea puls. Ca atare, era firească preluarea lui de către ambulanța și transportarea către spital. Se face mare caz de faptul că medicul, în chiar clipele alea, se afla în tribună, unde fuma. Adică? În incinta terenului, e interzis. În tribune, nu. Ar fi trebuit să bănuiască apropierea nenorocirii!? Hai să nu fim tâmpiți și de data asta. În continuare, se ia în discuție ce s-a petrecut în ambulanță. Păi, dacă avea puls în continuare, mi se pare perfect logic să se fi încercat transportarea lui cât mai rapidă la spitalul aflat la doi pași. Deci, nu reușesc să găsesc vreo culpă medicală. Mai degrabă, cred că greșeala fatală a fost cea a introducerii lui pe teren. Dacă se confirmă că s-ar fi plâns de dureri, dar totuși a fost folosit, atunci acolo e vina și îi aparține antrenorului în primul rând. În sfârșit, dincolo de orice altceva, să păstrăm și noi un minut de reculegere și să ne rugăm să nu mai avem parte vreodată de transmisia live a decesului vreunui sportiv.