Cum trăiau oamenii în vremea lui Ștefan cel Mare? (partea a III-a)

Unitățile de măsură Ce unități de măsură se foloseau? Cele mai multe au legătură cu corpul omenesc, o „măsură” sigură și oricând la îndemână: degetul, palma, cotul, pasul. Un pas însemna aproape un metru. Au mai existau, unități mai mari, stânjenul și prăjina. Un stânjen era aproximativ doi metri iar o prăjină era ceva mai mult de doi stânjeni, deci vreo patru metri și ceva. În Țara Românească, a existat un stânjen etalon, care se păstra în biserică.
Pentru distanță, se folosea o combinație între spațiul parcurs și timpul necesar. Unitatea de măsură era ceasul de mers. Se spunea „o bucată de pământ de 32 ceasuri lungul și 2 ceasuri latul”. Dar și ceasul de mers se măsura în trei feluri: după mersul omului pe jos, după mersul calului și după mersul boului. Cele trei ceasuri erau, evident, inegale. Se mai folosea, pentru distanțe, și ziua („în lungime, ca la 12 zile”) și poșta (distanța la care se schimbau caii de poștă și care însemna în jur de 15-20 km).
Un alt tip de viață decât cel pe care-l avem noi astăzi. Mai aproape de natură, de ritmul și de legile ei. Mai aproape și de Dumnezeu.
Satul medieval
Satul medieval nu se deosebește prea mult de ceea ce știm noi de la bunicii noștri, de dinainte de război. Erau casele sătenilor, biserica, anexele gospodărești – grajduri, șuri – și instalațiile de tehnică țărănească, adică uneltele cu care se muncea la câmp și în gospodărie.
Casele de locuit erau de trei tipuri: bordeie, locuințe de suprafață și case cu parter. Bordeiele erau, la rândul lor, mici, mijlocii și mari. Un bordei micuț era de 2,40 m x 2,20 m iar unul mare de 4,80 m x 3,00 m. Erau adâncite în pământ cam 0,70 – 0,80 m și încă vreun metru deasupra pământului. Aveau vetre deschise în interior. Forma era patrulateră, cu colțurile rotunjite.
Locuința de suprafață avea un plan dreptunghiular și dimensiuni de 5 m x 4m. La colțuri, se puneau pari groși care susțineau acoperișul. Pereții erau făcuți din bârne și nuiele împletite, îmbinate cu bucăți de lut, amestecate cu paie și pleavă de grâu. Podeaua era făcută dintr-un pat gros de lut. Apar și casele cu parter și etaj, construite și din piatră și cărămidă (locașurile de cult, casele domnești sau boierești).
Pe lângă cuptoare de pâine în aer liber, uscătoare de poame (cum, de altfel, mai găsim și astăzi) existau gropi anume făcute pentru păstrarea cerealelor, legumelor etc. „Gropi de bucate”. Se spune că turcii erau specialiști la „detectarea” acestor gropi. Erau căptușite în interior cu un strat de paie sau pleavă, iar pe un teren fragil sau umed, pereții gropii erau arși sau lutuiți. Într-o astfel de groapă puteau încăpea 4 – 5.000 kg de grâu, dar uneori ele primeau cantități mult mai mare, ca acea groapă a unei mănăstiri în care se puteau păstra 26.000 kg de cereale. În cadrul unei așezări, s-au descoperit 29 gropi a câte 4.000 kg fiecare.
În jurul casei, erau curți largi, iar dincolo de acestea se aflau grădina cu zarzavat și livada. În jurul satului se întindea o porțiune de teren necultivat numit toloacă. Mai exista uneori un șanț sau un val de pământ, pentru apărare.
(Elena Moroșan, „Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni”)