Cum trăiau oamenii în vremea lui Ștefan cel Mare (I)

Ne întrebăm câteodată: cum trăiau oamenii acum câteva sute de ani? Fără lumină electrică, fără ceasuri, fără apă caldă sau toaletă. Cum arătau casele lor? Cu ce călătoreau? Ce gândeau? Am găsit câteva răspunsuri într-o carte a doamnei Iolanda Țighiliu, „Societate și mentalitate în Țara Românească și Moldova în secolele XV – XVII.” Ni se conturează, din mai multe unghiuri, omul medieval din cele două țări românești.
Pădurea
Țările române se pare că erau acoperite în proporție de 70% de păduri. Păduri foarte dese, foarte bogate. Puteai străbate Țara Românească între munte și mare prin pădure. În acele vremuri tulburi, pădurile au fost de multe ori salvarea românilor. În primul rând, i-au apărat de năvălitori. În Moldova, codrii Tigheciului (din Basarabia) erau atât de deși, spune Dimitrie Cantemir, că nu-i putea străbate omul nici pe jos, darămite călare. Numai cei din partea locului știau potecile pe unde se putea trece. A fost o barieră de mare folos împotriva tătarilor care veneau de la răsărit. Apoi, moldovenii și muntenii au știut să pregătească în pădure atacuri fulgerătoare sau capcane pentru dușmani. Lupta de la Codrii Cosminului a lui Ștefan cel Mare este numai un exemplu. Iar în vremuri de restriște, când „dădeau” turcii sau tătarii, oamenii se refugiau în pădure. Cu animale, cu tot ce puteau strânge de pe lângă casă. La fel, armatele ostenite după o luptă grea, se refăceau tot în pădure. Își mai trăgeau sufletul și o porneau din nou.
De aici, expresia „codru-i frate cu românu’” și prezența pădurii personificate (adică devenită persoană) în multe legende și basme populare.
Pășunile și viile
Spun cronicile sau călătorii străini care au trecut prin țările noastre că erau pășuni multe și grase. Un teren fertil pentru agricultură. Asta înseamnă că erau și foarte multe animale. Părerea unui călător italian poposit în Moldova este că aici se puteau crește cu ușurință peste100.000 cai. E foarte mult, dacă ne gândim că estimările istoricilor ne spun că Moldova avea, în vremea lui Ștefan cel Mare, o populație în jur de 450.000 oameni.
Erau și multe dealuri cu vii. Domnul profesor Ștefan Gorovei e de părere că se bea un vin mult mai bun decât bem noi astăzi. Iar cel de azi e totuși destul de bun și el.
Apele
Iarăși, din izvoarele istorice, aflăm că țările române erau foarte bine înzestrate cu râuri, heleșteie și alte feluri de ape. De altfel, aceasta era prima condiție pentru întemeierea unui sat: apropierea de o sursă de apă. Casele veneau să se așeze frumos pe firul apei.
În aceste ape, se practica pescuitul, cu fel de fel de unelte: năvoade, mreje, undițe, capcane fixe – toate acestea folosite în funcție de apa unde se pescuia. Peștele era preparat pentru iarnă, prin uscare sau afumare. Existau și multe iazuri, bălți, heleșteie. Acestea erau în general privilegiul domnului, a boierilor sau a mănăstirilor.
Drumurile
Mă întrebam mai demult: de ce nu venea turcul prin alt loc spre Suceava, iar nu pe unde știa că-l așteaptă Ștefan cel Mare? Păi pentru că n-avea pe unde prin alt loc. Pe acolo era drumul și trebuia să-l urmeze. Erau mai multe feluri de drumuri: drumuri principale, care legau țările românești între ele și pe ele de alte țări străine, drumuri secundare, care legau între ele drumurile principale și drumuri de interes local, între locuință și ogorul de lucrat. Foarte interesant e că anumite drumuri au căpătat o denumire specială, de la rostul pe care-l aveau: Drumul Oii, Drumul Mierii, Drumul Untului, Drumul Mălaiului. Altele s-au numit Drumul lui Basarab vodă sau drumul Pribegilor (poate de la acei domnitori rămași fără tron și plecați în pribegie, poate de la alți pribegi, alungați cine știe de ce necaz de la casele lor).
Cam așa arătau țările noastre în perioada medievală. Un pământ foarte bogat, cu recolte mănoase, cu animale multe și felurite bucate. Erau de toate aici, cam așa s-ar putea spune într-un cuvânt. Ne-ar fi putut fi bine. Dacă…
(Elena MOROȘAN, „Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni”)