Cum se „scurge” viața noastră?

Seara, înainte să mă culc, mă gândesc la ziua ce a trecut și-mi zic: „Oh, a mai trecut o zi din noi!” – Se „scurge” timpul? Se „scurge” viața?
Nu – timpul și viața noastră curg în matca firii noastre omenești, curg între malurile, între limitele firii noastre, bolnave de la Adam încoace, și pe care Noul Adam, Hristos, a venit să o vindece și să o ridice la înălțimea Dumnezeirii. Dar până atunci această acceptare – cu realism, nu cu resemnare – a slăbiciunii, a neputințelor firii noastre omenești este începutul smereniei.
Smerenia nu este o smerire, adică o ocărâre de sine, deși această dosădire, ocărâre, osândire de sine poate fi un mijloc către, o cârjă în drumul către smerenie. Ci smerenia este o stare de spirit, o conștiință a stării și a locului propriu – realism duhovnicesc.
Iar această stare a inimii atrage harul. Aceasta este „inima înfrântă și smerită” (Psalmul 50), cumva opusă inimii împietrite (față de lucrarea harului). Această inimă se face sălaș lucrării personale a harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Și iată că această „matcă” a timpului meu și a vieții mele, această matcă care nu este alta decât inima mea slabă, se face primitoare a unei altfel de curgeri: curgerea harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți!”, ne bine-cuvântă preotul la Dumnezeiasca Liturghie.
Această simțire / percepere a tainei neputinței proprii este și începutul iubirii aproapelui: a înțelegerii pentru slăbiciunile aproapelui, a nejudecării / neosândirii aproapelui, a acoperirii neputințelor aproapelui.
Taina propriei neputințe devine taina / sacramentul aproapelui, Iubirea, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul a tot binele, începutul și sfârșitul legii duhovnicești: ” Întâi știm că Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine; iar binele este cu neputință să fie crezut și săvârșit altfel decât în Hristos Iisus și Duhul Sfânt.” Începutul este ceea ce știm, ceea ce ne aducem aminte din legea iubirii: „Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ți aminte, cugetă la ceea ce ești dator să faci. Deci fă binele de care-ți aduci aminte; și cel de care nu-ți aduci aminte, se va descoperi ție. Și să nu-ți dai cugetul fără judecată uitării.”
Așa, pentru această poruncă a iubirii, harul vine și ne luminează neputința.
Și așa curge viața noastră.
(Pr. Iulian Nistea)