Capacitatea de a fi în comuniune cu ceilalți credincioși este condiționată și de gradul nostru de apropiere față de Dumnezeu.
„Fără acceptarea unității intime cu Hristos nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii în ea însăși, ca organism unitar și ca mireasă unică a lui Hristos”.
Fiecare credincios prin asceză trebuie să renunțe la toate formele de individualism care-l întorc spre sine și-l închid în sine însuși, îl separă sau îl îndepărtează de Dumnezeu și implicit de oameni. Paza minții, atenția la cuvintele rostite, rugăciunea, postul ne fac mai sensibili și mai atenți la cel de lângă noi. Viața duhovnicească ne aduce lumină și bucurie și ne deschide spre ceilalți creștini.
„Cel unit cu Dumnezeu se comunică pe el și, deci, luminează din iubire, dăruiește celui, căruia se comunică, viață din viața sa. Egoistul, însă, nu comunică nimic din sine altuia, de aceea nu e nici lumină, nici viață pentru altul. El este o viață încremenită în sine, lipsită de mișcare”. (Pr. Dumitru Stăniloae. Iisus Hristos Lumina lumii și îndumnezeirea omului, p. 49)
Dumnezeu Își revarsă dragostea Sa pe măsura progresului nostru și a capacității noastre de a răspunde iubirii Lui față de noi. Răspunsul nostru uman nu se poate constitui chiar de la început într-o dăruire totală. Viața duhovnicească crește treptat.
Sf. Liturghie este izvorul de putere cel mai important în lupta cu patimile egoiste și totodată, putem spune, este școală a comuniunii. În această ambianță credincioșii trebuie să se simtă ca acasă, în casa Părintelui ceresc.
La biserică avem dispoziția de a ierta, de a ne apropia sufletește. Trebuie profitat de aceste momente. Cântărețul de la strană trebuie să-i apropie și să-i inițieze pe cei care pot cânta. Câțiva credincioși, cu binecuvântarea părintelui paroh, pot iniția sprijinirea lunară cu alimente a familiilor cele mai sărace din parohie. Putem crea sute de prilejuri de cunoaștere și de apropiere. Nu trebuie să așteptăm să ia cineva inițiativa. Trebuie, cu sfat, să ne angajăm noi. Vom bucura sufletele necăjite și se vor bucura și sufletele noastre.
Un lucru care împiedică unitatea credincioșilor în parohie este vorbirea de rău a aproapelui. Nu-i vom judeca niciodată pe cei pe care-i iubim. Cel mult, îi vom mustra și vom încerca să-i îndreptăm cu iubire. „Întru aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”.
Rugăciunea fiecăruia dintre noi făcută acasă în intimitatea camerei sau oriunde în altă parte, în drum spre serviciu, la cumpărături sau aflați în plimbare, contribuie nevăzut la unitatea parohiei. Dar cel mai mult în vederea creșterii unității credincioșilor în parohie contribuie rugăciunea pentru cei ce ne sunt antipatici, pentru cei a căror prezență ne irită sau care, la rândul lor, nu ne agreează sau chiar ne urăsc. Aici este proba de foc. Rugăciunea pentru cei ce intră la categoria dușmani este cea mai primită de Dumnezeu și… cea mai curată.
Pr. Porfirie spune în unul din interviurile sale: Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.
Îndemn la implicare în familia parohială
Fiecare credincios trebuie să lucreze pentru ca parohia din care face parte să devină o comunitate de credință și iubire.
Noi toți cei botezați, creștinii, trebuie să avem o conștiință mereu clară nu numai despre faptul că aparținem Bisericii, ci și că formăm Biserica.
Trebuie depășită mentalitatea prin care considerăm că acțiunea laicilor în Biserică ar fi doar un voluntariat în ajutorul preoților care singuri nu ar putea să facă față necesităților pastorale. Mirenii, ca parte constitutivă a Bisericii, au o responsabilitate generală pentru Biserică, pentru soarta ei.
Elementele constitutive ale bisericii sunt clericii și laicii. Totalitatea acestora formează însăși Biserica. Biserica nu o constituie nici clerul singur, precum nu o poate constitui nici poporul credincios singur, ci ambele aceste două stări sunt componentele Trupului Bisericii. Biserica nu poate fi concepută fără vreunul din aceste două elemente.
„Creștinii prin botez primesc nu numai obligația de a-și păstra credința întru care s-au botezat, dar și s-o mărturisească, să o apere și să lumineze pe frații lor rătăciți”.
În fața deșertului duhovnicesc de astăzi trebuie să fim uniți. Trebuie să fim uniți pentru a face față presiunilor sociale, descurajării, duhului lumii.
În comentariul asupra Faptelor Apostolilor, Sf. Ioan Gură de Aur este împărțit între nostalgia Bisericii primare și certitudinea prezenței mereu vii și reale a harismelor Duhului Sfânt în Biserica vremii sale: „Primii creștini erau 3.000 la început, apoi 5.000 și totuși nu aveau decât un singur suflet. Astăzi nici unul dintre voi nu-l cunoaște pe fratele său. Și încercăm să căutăm o scuză în faptul că suntem numeroși! Dacă nu ar fi imposibil, mi-ar plăcea să vă conduc într-un oraș ai cărui locuitori nu formau decât un singur suflet. Ce au devenit aceste frumoase exemple? Noi avem contrariul sub ochii noștri. Numeroase divizări, neînțelegeri profunde domnind între toți și ne tratăm unii pe alții cu o cruzime vrednică de animale. Și ce! Atât de îndepărtați fiind, El, Hristos, a binevoit să Se unească cu voi, iar voi nu voiți, cum ar trebui, să fiți uniți cu fratele vostru?”.
Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri?” (Mt. 5, 16)
Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de Instituție, dar prin comportamentul său o poate compromite înaintea celor care sunt atei sau căldicei sau de altă credință.
Laicii nu trebuie să-i disprețuiască pe preoți, iar preoții nu trebuie să-i disprețuiască pe laici
În același timp, mărturia credinciosului laic într-o lume ca cea în care trăim este foarte valoroasă și necesară. Creștinul poate mărturisi pe Hristos adesea acolo unde preotul, considerat de meserie, nu are acces.
Prima mărturie o dăm în familie. Stă în puterea părinților să-i învețe pe copiii lor care este sensul vieții și să-i ajute să se realizeze nu doar material ca indivizi în această lume, ci să-i deschidă și spre nemurire, spre orizontul cel nesfârșit al vieții duhovnicești, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu.
O educație dăruită copiilor va contribui la înfrumusețarea din punct de vedere moral și spiritual a parohiei din care facem parte și a Bisericii. Un copil sau un tânăr respectuos și gata să ajute pe cel în nevoie este o binecuvântare și o cinste nu doar pentru casa lui, ci pentru toți credincioșii parohiei.
O altă mărturie frumoasă în Biserică o dau credincioșii laici care, făcând parte din consiliul parohial, eparhial sau din alte instituții ale Bisericii, participă la viața duhovnicească a Bisericii, au un program de rugăciune, au duhovnic și sunt prezenți alături de ceilalți credincioși la Sf. Liturghie.
Bineînțeles, rolul cel mai important pentru unitatea liturgică și spirituală a parohiei îl are preotul.
Laicii nu trebuie să-i disprețuiască pe preoți, iar preoții nu trebuie să-i disprețuiască pe laici. Și unii, și alții au experiențele lor de viață care adesea sunt foarte bogate. Nu trebuie decât să avem răbdarea și tactul de a ne apropia de ei și de a-i cunoaște. A pune eticheta pe oameni: rău, viclean etc. arată că am murit față de ei. Nu se mai transmite viață de la mine spre celălalt. O educatoare sau învățătoare care lucrează cu zeci de copii și are dialog cu zeci de părinți are o experiență de viață care trebuie luată în considerare. Un vânzător de bilete de tren în gară sau un vânzător la un magazin alimentar are ocazia în fiecare zi să interacționeze cu sute de oameni, să schimbe impresii și să-i observe. Printre aceștia, credincioși aproape necunoscuți în parohia noastră sunt persoane care au o cunoaștere profundă a omului și a vieții. Preotul, chiar și cel mai simplu poartă cu el sutele și miile de spovedanii la care a trebuit să dea un răspuns, să încurajeze, să sfătuiască. Are nevoie de rugăciunea noastră și de ajutorul nostru. Nu poate exista dragoste fără respect reciproc.
A trăi în comuniune unii cu alții înseamnă a face din viața aceasta o sărbătoare
A trăi în comuniune unii cu alții înseamnă a face din viața aceasta o sărbătoare. Starea de iubire și de armonie între oameni este o pregustare a vieții pe care o așteptăm, a vieții viitoare. Ca comunitate plenară, Biserica nu este decât o reprezentare a Împărăției lui Dumnezeu în istorie.
Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu și îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veșnicie. Cu adevărat, într-un anumit fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alții, ei trăiesc în veșnicie..
Comuniunea este un subiect inepuizabil, atât în teorie, cât și în viața de toate zilele. Acest subiect ne aduce aminte care este scopul nostru ultim și care este calea prin care putem să atingem acest scop – comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Aceasta este începutul Împărăției lui Dumnezeu.
(Părintele Nicodim)
