Cum se cere o pâine în ungurește

Unul din zvonurile clasice ale României spune că, dacă mergi într-un județ cu populație preponderent maghiară și ceri la prăvălie o pâine în limba română, vânzătoarea refuză net să te servească, somându-te să vorbești ungurește, altfel valea, șterge-o de-aici.
Cum, de curând, m-am aflat cu treburi în inima atât de maghiară a Covasnei, m-am gândit că ce mă costă să verific zvonul. Am intrat, prin urmare, într-un magazin alimentar, apoi într-o mulțime de alte magazine alimentare, și-am cerut pâine, doamnă, pâine. Am cerut toate fanteziile de pâine posibile, de la graham feliat, la pită pe vatră și baghetă pariziană din stânga turnului Eiffel. Am cerut și pe oltenește, și pe moldovenește, și pe muntenește, și pe dobrogenește.
Spre ciuda mea, de fiecare dată, am fost servit impecabil și cu zâmbet. Iar la urmă, ca o lovitură de grație pe care nu știu dacă o meritam, mi s-a și mulțumit în românește, lucru pe care vânzătorii cu sânge burebistic nu-l prea obișnuiesc, să recunoaștem.
Cum sunt, în felul meu, un om de știință, am repetat experiența și-n restaurantele din amintitul județ maghiar. Am cerut, în dulcele grai românesc, cele mai moldovenești, muntenești și dobrogenești soiuri de mâncare și de băutură, ignorând deliberat gulașul și pălinca, și-am întors de câteva ori borșurile la bucătărie, pe motiv că-i prea iuți ori prea deficitare în pătrunjel. De fiecare dată, chelnerii m-au servit cu același zâmbet neșifonat, fără să-mi toarne farfuria-n cap, cum aș fi meritat-o cu vârf și îndesat.
Enervat din cale-afară de modul obraznic de politicos în care-s servit, am întins și mai tare coarda și l-am suduit pe-un chelner nins la tâmplă. I-am zis câteva ca la crîșma din satul Glodenii Gândului. I le-am zis printre dinți, l-am băgat și l-am scos, l-am făcut nesimțit și brută de-a lui Attila.
Omul a zâmbit, de astă dată ușor trist, răspunzându-mi, într-o românească stricată rău, pe care am tradus-o prin ceva de genul:
Ce păcat că nu înțeleg o boabă din limba dumneavoastră, domnule!