Când nici adulții nu reușesc întotdeauna să își înțeleagă propriile emoții, nu e de mirare că dialogul cu cei mici despre sentimente ajunge să fie amânat sau evitat. Mulți părinți își doresc ca propriii copii să fie echilibrați emoțional, dar nu știu de unde să înceapă sau se tem că abordarea directă a subiectului ar putea face mai mult rău decât bine. Realitatea este însă exact opusă: cu cât vorbim mai devreme și mai deschis cu copiii despre ceea ce simt, cu atât le oferim instrumente mai solide pentru viață.
Emoțiile nu sunt un capitol pe care copiii îl învață singuri. Ele se educă, la fel cum se educă mersul pe bicicletă sau cititul. Un copil care nu este ajutat să înțeleagă ce simte va ajunge să exprime frustrarea prin crize de plâns, agresivitate sau retragere, pur și simplu pentru că nu dispune de un alt limbaj. Rolul părintelui nu este să elimine emoțiile dificile, ci să ofere copilului cuvintele și siguranța de care are nevoie pentru a le traversa.
Primul pas pe care orice părinte îl poate face este să numească emoțiile pe măsură ce apar. Când un copil plânge pentru că i s-a luat jucăria, în loc de un simplu „nu mai plânge”, mult mai util ar fi să spunem: „Văd că ești trist pentru că nu mai ai jucăria. E normal să te simți așa.” Această tehnică, numită în psihologie „etichetarea emoțională”, îi ajută pe copii să facă legătura între ceea ce simt în corp și un cuvânt concret. Când emoția are un nume, ea devine mai puțin copleșitoare și mai ușor de gestionat.
Un studiu publicat în revista „Cognition and Emotion” de cercetătorii de la Universitatea din California, Los Angeles, a demonstrat că simpla numire a unei emoții negative reduce activitatea amigdalei, zona creierului responsabilă de reacțiile de frică și stres. Deși cercetarea a fost realizată inițial pe adulți, rezultatele au fost confirmate ulterior și în cazul copiilor, arătând că verbalizarea sentimentelor are un efect calmant real, nu doar unul perceput subiectiv. Cu alte cuvinte, atunci când îi învățăm pe copii să spună „sunt furios” sau „mă simt singur”, nu facem doar un exercițiu de vocabular, ci îi ajutăm la nivel neurologic să își regleze propriile reacții.
Un alt aspect esențial este validarea. Mulți părinți, cu cele mai bune intenții, tind să minimizeze emoțiile copiilor: „nu e nimic grav”, „ești mare, nu mai plânge”, „alți copii nu se comportă așa”. Aceste reacții, deși nu vin din răutate, transmit un mesaj implicit: ceea ce simți nu contează sau nu este potrivit. Pe termen lung, copilul învață să își reprime emoțiile sau să se rușineze de ele. Validarea nu înseamnă că suntem de acord cu comportamentul copilului, ci că îi recunoaștem dreptul de a simți. Putem spune, de exemplu: „Înțeleg că ești frustrat că trebuie să plecăm din parc. E greu să te oprești din joacă. Hai să ne gândim împreună cum putem face tranziția mai ușoară.”
La fel de important este și modul în care părinții își gestionează propriile emoții în fața copiilor. Copiii sunt observatori extraordinari și învață mult mai mult din ceea ce văd decât din ceea ce li se spune. Un părinte care își recunoaște deschis stările – „Astăzi am avut o zi grea la serviciu și mă simt obosit, am nevoie de câteva minute de liniște” – îi arată copilului că emoțiile dificile sunt normale și că există modalități sănătoase de a le gestiona. Nu trebuie să fim perfecți, ci autentici. Copiii nu au nevoie de părinți care nu simt nimic, ci de părinți care știu ce să facă atunci când simt.
Conversațiile despre emoții nu trebuie să fie momente formale sau solemne. Cele mai bune discuții au loc în contexte naturale: la cină, în mașină, înainte de culcare sau după o zi dificilă la grădiniță. Putem folosi povești, desene animate sau situații din viața de zi cu zi ca punct de plecare. „Ce crezi că a simțit personajul când prietenul lui a plecat?” este un tip de întrebare care deschide ușa empatiei fără a pune presiune directă pe copil. Prin astfel de exerciții repetate, copilul dezvoltă treptat ceea ce specialiștii numesc „inteligență emoțională” – capacitatea de a-și recunoaște, înțelege și regla emoțiile, dar și de a le percepe pe ale celorlalți.
Într-o societate care încă asociază vulnerabilitatea cu slăbiciunea, mai ales în cazul băieților, a vorbi deschis despre emoții este un act de curaj educativ. Nu îi facem pe copii mai „sensibili” sau mai „fragili” atunci când îi învățăm să vorbească despre ceea ce simt. Dimpotrivă, le oferim o forță pe care multe generații anterioare nu au avut-o: capacitatea de a înțelege ce se întâmplă în interiorul lor și de a alege cum răspund. Aceasta nu este o modă pedagogică, ci o investiție pe termen lung în sănătatea lor mintală, în relațiile pe care le vor construi și în felul în care vor naviga inevitabilele dificultăți ale vieții.
Totul începe cu o întrebare simplă, pusă cu răbdare și cu adevărat interes: „Ce simți acum?” Și, poate cel mai important, cu disponibilitatea de a asculta răspunsul – oricât de neașteptat ar fi.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
