Cum să ne rugăm eficient (II)

Poate fi Dumnezeu slujit cu indiferență?
Aceasta nu este atitudinea pe care o avem față de prietenii, părinții sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre și gândurile nu se îndreaptă către ei?
Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinți și iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferență?
Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.
Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viața. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăși viața noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situații greu de depășit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăți, am afla, cu fiecare zi și oră care trece, mai multe posibilități decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină și să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocația noastră umană transcende toate atributele omenești? Nu suntem oare chemați să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos și să fim într-un fel atât în comunitate, cât și fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenței lui Hristos întrupat? Nu suntem chemați să ne împărtășim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocația omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voința și lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemați să fim prezența Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi și prin noi? Cu siguranță, nu.
Rugăciunea, un mod de a fi altoiți pe vița cea dătătoare de viață
Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălășluiască fără a fi mistuiți de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtași ai dumnezeieștii firi? Și cum noi, păcătoși fiind, am putea săvârși lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemați să le împlinim?
Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârșire, ci și un mod de a fi altoiți pe vița cea dătătoare de viață.
Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea și viața noastră să fie despărțite și ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieții grele și crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viața noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viața noastră în ansamblul ei.
De ne-am trezi dimineața și am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvântează-mă, Doamne, și binecuvântează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creației, așa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată și infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creștini, purtând în minte toată puterea și slava cuvântului „creștin“, cu ce respect, seriozitate și bucurie, cu ce speranță și duioșie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieții ca venind din mâna lui Dumnezeu.
(sursa: http://luminaortodoxiei.com)