Deci, cum ne putem ajuta copilul să ia decizii bune? Putem începe prin a-l implica în oricare din pașii deciziilor noastre.
1. Când strângem informații putem să îl solicităm și pe el să spună ceea ce știe despre subiectul respectiv: „La vară ne gândim să mergem la mare în Croația sau în Spania, tu ce știi despre aceste țări? Ai prieteni care au fost acolo, ce ți-au spus?”
2. Când generăm idei putem să îl întrebăm pe ei ce ar face în locul nostru, de exemplu: „Ce idei ai despre cum să pregătim petrecerea-surpriză pentru bunicul tău?”
3. Când evaluăm efectele pozitive și negative ale potențialelor noastre alegeri putem să le cerem părerea: „ Cum crezi că mi-ar fi dacă m-aș încălța cu pantofi pe vremea asta? Dar dacă mi-aș lua ghetele?”
4. Când alegem una dintre idei putem să le explicăm cum am ajuns la această concluzie. „Îmi iau ghetele chiar dacă merg cu mașina, pentru că s-a anunțat că azi va ploua și voi avea de mers și pe jos.”
Pentru ca apoi, urmărind același proces, să îi ajutăm noi pe ei să ia decizii în privința situațiilor care îi privesc, de exemplu achiziționarea unui cadou pentru un prieten:
1. Strângere de informații. „Ce știi tu că și-ar dori Vlad de ziua lui? Cum îi place lui Vlad să își petreacă timpul? Câți bani ai disponibili? La ce magazine poți să mergi?”
2. Generare de idei. „Ce ai vrea tu să îi iei? Ce ai putea să îi cumperi?”
3. Evaluarea efectelor. „Ce ți se pare mai potrivit din tot ce ai spus: o minge/o carte/ un hamster / un joc, etc? Cum ar reacționa familia lui dacă i-ai lua un hamster?”
4. Alegerea unei opțiuni generate. „Deci, ce hotărăști până la urmă?”
De exemplu când merg cu fiica mea (de 4 ani) pe stradă, o las pe ea să mă anunțe când crede că putem să traversăm și eu doar aprob sau nu (explicându-i de ce nu), pentru a o învăța să hotărască singură când pășește pe stradă ca atunci când va fi mai mare și va merge fără un adult, să fie și mai mult în siguranță.
Asemenea situații sunt doar primii pași către abilitatea de a lua mai târziu decizii mult mai serioase și de uneori de importanță vitală.
Îmi amintesc acum de istorisirea unei mame despre o discuție cu băiatul ei, elev la liceu care îi povestea cum niște băieți i-au propus să vândă droguri. Băiatul nu părea să înțeleagă gravitatea situației și deși mama abia se abținea, a reușit doar să îl asculte și să îi pună întrebări de genul: „Și tu ce crezi despre asta? Și dacă ai vinde droguri, cum ar fi? Cine ar putea afla dacă tu ai face asta? Și mai cine? Tu ce crezi că ți-ar face poliția dacă ar afla? Dacă ai sta la închisoare cum ar fi? Și după aceea ai avea cazier … nu știi ce înseamnă cazier? Și dacă nu ai mai putea să te angajezi cum va fi viața ta peste 10 ani?” astfel încât la final copilul a concluzionat SINGUR că nu va face așa ceva. Pe când, dacă mama l-ar fi certat / învinovăți / criticat, etc. atunci probabil s-ar fi închis în el, s-ar fi simțit neînțeles și … cine știe ce decizii nepotrivite ar fi fost mai tentat să ia.
Sigur, e un caz extrem prin care nu ne dorim să trecem, dar dacă am fi puși vreodată în situații similare, ar fi bine să știm cum să reacționăm astfel încât copiii noștri să se convingă singuri că sunt bune deciziile … noastre, fără ca măcar să le afirmăm lor direct.
