Cultul nerușinării



Dacă mai aveați vreo îndoială cu privire la atitudinea pe teren a diverselor echipe românești, atunci cu siguranță că vi s-a spulberat, urmare declarațiilor absolut edificatoare ale unor oficiali ai acestora.
A fost mai întâi aceea a lui Dan Petrescu, cel care din nimic, din uscăciunea Bărăganului, a creat o echipă capabilă să domine în deplasare liderul din Bundesliga, care a avut nevoie de un arbitru orb la penalty-urile comise pentru ca ditamai Hamburg-ul să scape neînvins. A fost, fără îndoială, o risipă de efort, cu care Urziceniul n-a avut unde să se obișnuiască, astfel încât cu primul prilej a clacat, tocmai când îi era lumea mai dragă și fotoliul de lider mai confortabil. Moment în care Petrescu, cel care a reușit, singurul dintre toți românii care au călcat pe acolo, să se facă admirat și respectat în Marea Britanie. Și nu oriunde, la vreun Inverness (ca „Săgeată”, plină, altă poreclă nu i-ați fi găsit leneșului ăstuia?), ci la ditamai Chelsea, s-a simțit obligat să ia cuvântul, dar nu pentru a-și scuza „elevii”, așa cum o fac mai toți (deplasarea, efortul, debutul, tracul, fusul orar, mâncarea, avionul, mingea, râul, ramul etc.) ci pentru a le explica pe înțelesul lor, cum vine chestia cu performanța: „Cine nu e în stare să țină ritmul acesta, de un meci la 3-4 zile, să-și caute altă meserie. Eu, pe când jucam la Chelsea, aveam câte 70 de meciuri pe an.” Scurt, limpede.
Cam pe la aceleași ore de maximă audiență, la o televiziune care cu prea mare generozitate lasă toate necuvântătoarele să vorbească, un alt (oare!?) antrenor român, Victor Pițurcă, dădea o probă de nesimțire maximă, grohăind: „Io nu-mi dau demisia ” Iar dacă pe unii dintre dumneavoastră nu i-a luat atunci senzația de vomă, cu siguranță că lucrul acesta s-a petrecut la următoarea grohăială: „România a jucat foarte bine la turneul final. A făcut egal cu Franța și Italia, iar Olanda ne-a bătut din cauza lu’ Mutu, care s-a dus de capul lui al doilea vârf.” Nu comentez, că nu-mi ajunge spațiul rubricii la câte înjurături aș avea să înșir. Cu siguranță însă, cele două declarații explică absolut limpede de ce Unirea Urziceni ne mai poate oferi încă multe momente de bucurie, în timp ce de la Naționala lu’ Pițurcă (și numai a lui, că a noastră nu mai e de mult) vor mai veni încă multe jocuri mizerabile și rezultate pe măsura jocului.