Cu toții putem ajunge la virtutea sfinților

De vorbim despre apostoli și îi preamărim, ar trebui de îndată să plângem văzând ce depărtare ne desparte de ei. Dar noi adesea nu găsim ca ar fi vreo greșeală aceasta și trăim cu gândul că este peste putință să ajungem la o asemenea înălțime. Iar dacă cineva ne-ar întreba de ce, de îndată vom argumenta așa: „Acela era Pavel, acela era Petru, acela era Ioan…”.
Ce înseamnă, oare, că acela era Pavel, iar acela era Petru? Spuneți-mi, oare, acești oameni nu erau părtași acelorași firi ca și noi? N-au intrat în viață prin aceeași cale? N-au respirat același aer? N-au folosit aceleași lucruri? Nu se aflau printre ei și din acei cu soție și copii? N-au avut anumite îndeletniciri ca să poată trăi? Iar unii dintre ei n-au fost robiți păcatelor? Dar ei au avut din belșug învrednicirea harului lui Dumnezeu. Ei bine, dacă ni s-ar porunci să înviem morții, să deschidem ochii orbilor, să curățim pe leproși, să ridicăm pe ologi, să scoatem dracii, să tămăduim alte neputințe de acestea, desigur că acoperirea despre care grăim ni s-ar potrivi. Dar când este vorba să ne îndreptăm purtarea și să dăm dovadă de ascultare, ce legătură este între una și alta? Noi, de asemenea, ne bucurăm de harul dumnezeiesc. Prin săvârșirea botezului avem părtășie cu Duhul Sfânt și, chiar dacă nu putem săvârși minuni, cel puțin avem atât cât ne trebuie ca să dovedim o purtare dreaptă și scutită de dojană. Astfel că stricăciunea ni se trage numai din nepăsarea noastră… (…).
Dovedirea vredniciei Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuși, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutății, nu-i pericol decât acelora care și-o însușesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecați cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, și a amestecat pe unii cu alții, săvârșind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni își dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă și mai vie. Vedeți de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…
Același temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai strașnică măreție luptei. Așa că, de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existența diavolului?”, răspundeți așa: „Departe de a fi stricător celor veghetori, diavolul le slujește, nu prin voia lui însuși (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie”. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă și mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând și a acestei năzuințe, el era ticălos. Cu toate acestea, nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta își dovedi și mai tare vrednicia, așa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloșie – cel drept de vrednicie…
Năvala poftei Dar, veți zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos, dar firea mă silește să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere și asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.
Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârșesc prin nevoie și constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă și nepăsare grea.
„Să nu ucizi” – este zis. Ce te silește? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care dintre noi ar alege cu dragă inimă să bage cuțitul în gâtul aproapelui și să-și păteze mâna de sânge? Nimeni. Așa că, potrivnic a ceea ce ziceți, mai degrabă ca să păcătuiești te constrângi și te silești. Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alții. „Toată viețuitoarea – este scris – își iubește pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui”. Băgați așadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri.
Iar curvia, ce veți spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceți că e năvala poftei? Și pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveți legături cu femeia voastră – și așa să puteți pune frâu acestei navale? Veți zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La aceasta întâmplare nu poate fi vorba despre constrângere; dragostea nu-i treaba de constrângere – nu iubești din constrângere, ci cu voie și de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupești, ci slava deșartă, trufia, pofta nemărginită…
Mânia Și furtul – este el constrângere? Da – ziceți – sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, așadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceți. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naște nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, așadar, se trage tot din lene. (…)
Vedeți, așadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. E ca și sănătatea și boala. (…)
Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, și nu mai îngăduie sufletului să fie liniștit. Omule, nu mânia, ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toți oamenii ar fi supuși ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoși, pentru a ne ridica pe noi înșine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâșnim din dinți împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim – iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)