Cu noaptea-n cap, cu capu-n noapte…

În 1968, când Televiziunea Română a făcut primele transmisii din istoria ei la ore ciudate, cu prilejul Jocurilor Olimpice din Mexic, îmi amintesc că dormeam câteva ore pe înserat, pentru ca după miezul nopții să fiu proaspăt și să pot vedea niște chestii minunate live, cum ar fi săritura în înălțime la care Dick Fosbury a câștigat uluitor (cu săritura sa revoluționară pe atunci, care-i poartă numele – „Fosbury Flop” – și pe care de atunci încoace o folosesc toți atleții) aducându-i pe ruși în pragul demenței și făcându-i să conteste victoria pentru că, ziceau ei, nu-i voie să ataci ștacheta cu spatele! După asta, de-a lungul anilor, am mai avut motive de deșteptare la ore aiurea pentru a vedea ba vreun meci de box de la Las Vegas, ba vreunul de tenis din Australia, de obicei de dragul presupusului spectacol sportiv, care să justifice dereglarea bioritmului. Foarte rar am făcut-o pentru a fi alături de sportivii noștri, asta mai ales fiindcă mai mereu am avut parte de surprize nedorite. Cred că ultima dată când totul a fost în regulă a fost la Olimpiada de la Beijing, în 2008, când maratonul feminin câștigat de Constantina Diță m-a făcut fericit și mi-a alungat realmente somnul. De atunci încoace, nu m-am mai trezit pentru români, cu o excepție. Hai că ați ghicit-o! Da, e vorba de Simona Halep, pe care când o înjuram, o făceam și pentru că multe nopți mi-a scurtat, și mai de fiecare dată fără folos! De la o vreme, de când începusem să sper că Simona Halep e, pe principiul echipei Dinamo, „The new Simona”, am reînceput să mă trezesc (iar uneori mai rău, să nu mă culc deloc!) pentru a nu pierde momentele ei de triumf, respectiv momentele mele de fericire. De câteva ori chiar m-am lăsat păcălit, crezând și în declarațiile ei, și considerând că în cariera oricui mai sunt și căderi. De sâmbătă dimineața încoace, mi-am reconsiderat poziția care, pe scurt, ar fi următoarea: Simona e genială, e perfectă, e (aproape) o jucătoare de tenis. Ea ar fi, clar, cea mai bună din galaxie, cu condiția ca eu să nu îi mai transmit de la distanță chestii d-alea negative, care fac din ea o panaramă. Drept pentru care nu mai trezesc pentru ea niciodată de acum înainte cu noaptea în cap, ca să nu mi se mai pară că ea e cu capul în noapte. Adâncă.