Cu fostul judecător Bidirel, între o cafea și un rom

Între glorie și decădere nu este decât un mic pas. Marcel Bidirel, fost judecător în Suceava, știe poate cel mai bine ce înseamnă să fii sus de tot și apoi să te prăbușești până în fundul prăpastiei. Povestea lui de succes s-a sfârșit în butoaie de alcool, iar din omul invidiat de un oraș întreg a mai rămas doar o umbră.
Bidirel, omul care împărțea dreptatea în sălile de judecată de la începutul anilor ’70, își păstrează oareșce eleganță și când este la băut. Cravata nu-i lipsește din dotare, pantalonii sunt curați, doar șapca i-a luat locul tradiționalei pălării. Pentru oamenii care se grăbesc pe stradă pe lângă el, acest om mic de statură nu spune nimic. Doar cei mai în vârstă îi cunosc povestea. Una începută cum nu se poate mai frumos, dar care s-a terminat în alcool. Acum trăiește cu mama sa, o femeie în vârstă de 83 de ani.
„Singurul lucru de care-mi pare rău de la viața asta este că am jignit-o pe mama și i-am îngreunat viața. În rest, nu regret nimic”, mi-a mărturisit ieri, la o terasă din centrul orașului.
Cârciumile au fost locul său preferat o viață întreagă, iar în fața unui pahar de rom, „nea Marcel” a acceptat să-mi povestească despre mărirea și prăbușirea sa.
La un pahar
L-am abordat pe stradă pe fostul judecător și l-am întrebat dacă ar fi dispus să discutăm. Inițial, m-a privit suspicios, dar după ce i-am spus cine sunt a fost de acord să ne așezăm la un pahar de vorbă. Pe terasa din centrul orașului l-am întrebat ce dorește să bea și mi-a spus că un rom. „100 de rom”, a completat. Chelnerul i-a transmis că are interdicție de a-l servi, dar în final s-a învoit. I-a adus doar 50 de grame de rom. Nu am mai apucat să spun ce fel de rom, pentru că chelnerul îi știa deja tabieturile lui „nea Marcel”.
Fostul judecător s-a dovedit un partener de discuție destul de maleabil. Nu s-a cramponat de trecutul său, și a fost coerent în exprimare, chiar dacă uneori s-a mai repetat.
Sincer să fiu, mi-a dat impresia că trăiește din nostalgia anilor când era pe val, respectat de tot orașul, de la muncitorul de rând și până la șeful Miliției.
Un caș, țuică de Dumbrăveni și 7-8 Bălcești
Culmea ironiei, căderea i s-a tras de la un cioban, pe care, zice el, voia să-l ajute să scape mai ieftin dintr-un dosar de înșelăciune.
„Să mă gândesc bine. Vreo 7-8 Bălcești (n.r. – bancnote de 100 de lei care aveau chipul lui Nicolae Bălcescu și care circulau pe vremea regimului comunist) am luat de la cioban și un caș. Și niște țuică de Dumbrăveni, că ciobanul era de acolo”, și-a amintit senin fostul judecător.
Aproape firesc, afacerea s-a perfectat într-o crâșmă. „Șura Dacilor”, un local demolat între timp și care era în zona actualului sediu al BCR, a fost locul pierzaniei pentru Marcel Bidirel.
Acolo și-a cheltuit o bună parte din banii luați ca șpagă în dosarele pe care le soluționa și tot acolo l-a cunoscut pe ciobanul care l-a „turnat”.
„L-am cunoscut la o macheală. Banii i-am luat la crâșmă, iar cașul și țuica mi le-a adus acasă. Când au venit milițienii să mă ia, unul dintre ei era coleg de pahar cu mine. Mi-a zis: «Nea Marcel, nu am ce face». M-au luat din birou de la serviciu și eu am recunoscut tot”, mi-a mărturisit partenerul de discuție. Pentru el, ziua când s-a terminat totul nu va putea fi ștearsă niciodată cu buretele: 13 mai 1976.
Celebritatea l-a terminat
Din negura anilor și aburii alcoolului, Bidirel îmi spune că totul i s-a tras pentru că ajunsese prea celebru în târg și oamenii îl invidiau. Și acum această teză îi persistă, și i-a fost întărită de-a lungul timpului de cei cu care a stat la băut. Printre ei și ciobanul, ultimul mituitor al judecătorului Marcel Bidirel.
„Mi-a spus că a fost pus să mă toarne. Acum vine în fiecare an să-mi aducă țuică. Nu am fost supărat pe el niciodată”, mi-a spus Bidirel, detașat cu totul de trecut.
Nu-și mai amintește exact câte dosare a blătuit, dar crede că mai mult de 15 nu au fost. „Din acele dosare nici măcar unul nu a fost revizuit”, este mulțumirea pe care o afișează aproape ostentativ când vorbește de acea perioadă neagră din viața sa.
La București, cu avionul, pentru beții
Bidirel a rămas celebru prin Suceava pentru călătoriile sale la București. Și nu oricum, ci cu avionul. Drumurile spre capitală pe calea aerului au început în septembrie 1975. La acea vreme erau două curse spre București, una dimineață și cealaltă după-amiază, iar în avion se bea mult whisky.
„Stewardesele erau foarte frumoase și nu puteai să nu bei cu ele. Tu nu te-ai îmbătat niciodată în avion?”, m-a întrebat interlocutorul.
În București spune că avea un loc anume unde trăgea, la restaurantul „Bistrița”, de vizavi de Hotelul Intercontinental. „Când intram pe ușă, chelnerii știau din prima și veneau cu dubla de Johnny Walker”, mi-a zâmbit fostul judecător.
„Nea Marcel” spune că drumurile spre București au început dintr-un anumit motiv. „Îmi bănuiam soția că mă înșeală. Am luat bani pentru dosare și am plecat la București să mai schimb mediul, să văd alte fețe”, este justificarea celebrelor zboruri.
Avea totul și a pierdut
În acei ani, Marcel Bidirel avea de toate. O funcție râvnită de multă lume și în care se ajungea extrem de greu, bani și o femeie frumoasă. „Miss Suceava”, cum îi place s-o numească. Când a cunoscut-o era elevă, la Liceul „Ștefan cel Mare”, același pe care l-a urmat și el. S-au căsătorit la scurt timp și au fost fericiți o vreme.
Sâmburele de îndoială sădit de un chelner, cine altul putea s-o facă?, cum că soția se iubește cu altul, a fost picătura care a umplut paharul. A avut o perioadă de 9 luni, între septembrie ’75 și mai ’76, în care șpaga devenise o obișnuință pentru el, la fel ca drumurile spre București.
L-am întrebat dacă își găsise și el pe cineva la București. A negat categoric. „Nu sunt curvar. Am lipici la femei, dar nu sunt curvar”, s-a apărat „nea Marcel”. După condamnare, în timp ce se afla în pușcărie, a primit citație să se prezinte la proces. Soția divorța de el. Din viața frumoasă nu mai rămăsese nimic.
Banii din mită, doar pentru distracții
Își amintește cu greu ce salariu avea în calitate de judecător. Crede că vreo 2.400 de lei, dar nu bagă mâna în foc. Îi ajungeau pentru cel mult un drum la București. Așa că a acceptat mita pentru a avea ce cheltui.
Din acei bani negri nu s-a ales cu nimic. Nu și-a cumpărat nici măcar un aragaz.
„E o chestie de bun simț. Cum să-mi fac mobilă din banii ăia? Am avut o regulă, să nu-mi fac nimic din bani furați. Erau buni doar pentru distracție”, mi-a spus Bidirel.
Condamnat la 8 ani și 6 luni de închisoare
Procesul care a urmat după reținerea sa a fost public. L-au judecat colegii de la Tribunalul Suceava (n.r. – Bidirel lucra la Judecătoria Suceava), iar recursul a fost la București. A primit 8 ani de închisoare și un spor de 6 luni. „Am avut un cârnat de acuzații. Toate numai despre dosare aranjate și luare de mită”, mi-a detaliat Bidirel motivele pentru care a ajuns în boxa acuzaților.
Nu a stat însă decât 3 ani, 3 luni și 28 de zile. A ieșit pe 11 septembrie (stranie coincidență) 1979. Nimic nu mai era ce a fost însă. S-a angajat ca jurist la Uniunea Județeană a CAP-urilor și răspundea de zonele Zvoriștea, Zamostea, Adâncata și Hânțești. Nu a rezistat prea mult. Vreo 6 luni și ceva, după care și-a dat demisia. A preferat să trăiască „liber profesionist”, așa cum o face și acum, la 63 de ani.
Nu regretă pușcăria
Îmi spune că nu regretă anii de pușcărie și nici faptul că a luat mită. Pare convins că nu a făcut nici un rău nimănui. În anii de detenție a trecut prin mai multe pușcării, printre care Rahova și Jilava. Ultima locație a fost Penitenciarul Botoșani. Aici, îmi spune, devenise iubit de deținuți, dar și de comandanți, care îl chemau în birou pentru a trage câte o băută.
„Numai fraierii nu știu să trăiască. E valabil și afară și în pârnaie”, mi-a mărturisit Bidirel.
După povestea vieții sale, tind să cred că aceasta a fost filosofia după care s-a ghidat întreaga viață.
Lucrează și pentru un rachiu
Pentru a-și câștiga rachiul zilnic, „nea Marcel” muncește uneori. Îi ajută pe amărâți cu consultații juridice. Le mai face câte o acțiune, pentru că avocații din ziua de azi sunt scumpi și le cer oamenilor și câte 20 de milioane de lei vechi.
„De unde să dea omul atâția bani? Vine la mine omul, îmi dă câțiva lei și îl ajut. Uneori o fac și pentru un rachiu. Uite, chiar astăzi trebuia să vină unul la mine, la ora 9.00. Nu a mai apărut, nu știu de ce, dar o să apară”, s-a liniștit singur Bidirel.