Cu capu-n noapte. Mereu

În principiu, atunci când un sportiv român este nevoit, din cauza fusului orar, să joace ceva, orice, atunci când în țară este ora 8 dimineața, se poate spune fără urmă de îndoială că joacă cu noaptea-n cap. Așa stau lucrurile în privința Campionatului Mondial de Handbal feminin care se desfășoară în Japonia, diferența de fus orar fiind de vreo 7 ore. Altfel spus, când în Kumamoto e ora 15, la noi este abia 8, adică tocmai ce s-a crăcănat de ziuă. Deci, jucăm cu noaptea-n cap. Asta încă n-ar fi nimic, numai că după cum se lovesc unele de altele, după cum pasează la adversare în orice situație, după cum trag cu nădejde fix în capul sau în sânii portărițelor adverse, ale noastre par mai degrabă să fie… cu capu-n noapte! Nu, nu-i deloc același lucru. Adică halul în care se prezintă sugerează, vorbă lui Ciutacu, o adâncă „noapte a minții”. Atâta lipsă de luciditate, atâta bâjbâială și bâlbâială n-am mai văzut decât… tot la ele, cu ani în urmă, când floarea handbalului nostru de club era reunita Râmnicu Vâlcea, echipa care pornea favorită în fiecare nouă ediție a Ligii Campioanelor, iar apoi luă niște bătăi soră cu moartea când îți era lumea mai dragă. Sau conducea cu câte 7 – 8 goluri la pauză, suficient pentru ca la final să piardă la tot atâtea. Identic se prezentau lucrurile la Națională, unde mereu așteptam trofee sau măcar medalii și ne întorceam cu scuze, regrete și, desigur, promisiuni cum că data viitoare… Nu știu ce deranj mental colectiv se produce și cum se poate explica. L-am înjurat pe Tadici că se purta cu ele ca un animal. L-am înjurat pe Voina că era… invers, adică prea bleg. I-am înjurat pe spaniol și pe suedez pentru felurite alte chestii. Peste toate, însă, trebuie să ne reamintim mereu că nu ăștia intră pe teren, ci panaramele, veșnicele panarame, care cu oricât ar conduce, nu se lasă până nu pierd, indiferent la cine. Meciul de ieri m-a îmbătrânit cu încă vreo 10 ani. Poți să le faci nesimțite, ca pe fotbaliști? Nu poți, că-s, ptiu!, niște doamne. Cu capu-n noapte.