Vă atenționez că refuz din start orice asociere pe care ați putea-o face cu expresia aia vulgară din limba engleză și care în limba română se regăsește în forma „cu două perechi de…”.
Cu atât mai mult nu-mi vine să vorbesc despre fotbal, în ciuda titlului rubricii. Păi despre care fotbal să vorbim? Ăla de la Națională? Mersi frumos și slavă Domnului că nu avem treabă cu etapa asta de azi (când scriu eu rubrica), astfel încât să n-avem liniște nici în timpul sărbătorilor de iarnă. Așa, indiferent de câte puncte vor mai fi achiziționat, Serbia, Austria și Lituania, noi ne vom autosugestiona că mai avem speranță. V-o zic răspicat: n-avem! Că patru puncte din trei meciuri nu înseamnă nimic sau, mai degrabă, înseamnă dincolo de rușine și ratarea încă de pe acum a calificării. Iar dacă am fi jucat și acum, vă jur că am fi avut tot patru puncte, dar din patru meciuri. Să vorbim despre Cupa României? Ce să vorbim? Doar să constatăm că s-a împlinit visul de aur al lui Ceașcă, ăla cu „ștergerea diferenței dintre oraș și sat”, care în varianta fotbalistic-românească s-ar putea enunța ca ștergerea diferenței dintre Divizia A și Divizia B, prin calificarea Sportului în dauna Stelei, ba chiar între A și C, din moment ce Tricolorul Breaza n-a fost cu nimic inferior Oțelului Galați.
Așa că o dăm pe sportul cu o bilă ceva mai mică: handbalul, care în decurs de trei zile ne-a oferit două surprize enorme, fiecare de altă natură. Mai întâi a fost încântătorul joc făcut de Steaua în Champions’ League cu o repriză a doua magnifică, în care a recuperat tot handicapul (vreo 4, chiar 5 goluri pe la o bucată) din prima repriză, ajungând să conducă chiar și cu 3 înaintea finalului. Și împotriva cui? A unora de prin fosta Iugoslavie care ne „nășea” și pe vremea când eram campioni mondiali!
Dar, în compensație (c-așa-i la noi: n-avem parte de două la rând!) pentru bucuria asta, a venit alaltăieri meciul fetelor contra Norvegiei, anunțat ca o așteptată răzbunare după înfrângerea de la Olimpiadă. Dându-și seama la timp că asta e „arma prostului”, fetele au lăsat-o moale. Da’ moale rău, de-am luat-o mai urât ca la Beijing, chiar dacă Tadici, pe bună dreptate, a fost înlocuit cu Voina. De unde am înțeles altceva: că nu antrenorul, ci echipa trebuie înlocuită. Lucru care nu bate cu fotbalul, unde ar trebui înlocuiți și, și.
