CRUCEA POETULUI

„Domnule Mărgărit, dumneata ești de o inteligență periculoasă chiar și pentru mine!” – i-a spus G. Călinescu discipolului său de la Iași, într-un gest de recunoaștere de care n-au avut parte alți elevi ai marelui critic, de talia unui Al. Piru sau Adrian Marino. A constata că George Mărgărit este, acum, uitat, e prea puțin; de fapt, n-a fost cu adevărat cunoscut decât în anumite cercuri literare. Publicul larg n-a avut parte decât, eventual, de lectura unicului volum de poezie, apărut postum, abia în 1971. Se intitula „Vulturii amiezii” și l-am tipărit la „Junimea”, cu sumarul alcătuit în editură. N-a avut cine știe ce ecou – oricum, nu ecoul meritat. În amintirea celor ce l-au cunoscut însă, „Ghiță” Mărgărit își păstrează loc de invidiat. Lucian Raicu spune, într-un interviu acordat lui Const. Coroiu: „Generația mea, în frunte cu Labiș, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, G. Mărgărit ne-a trezit la realitate (…) Mărgărit i-a pus în mână lui Labiș pe Rimbaud și i-a spus sec că dacă nu-l citește cum trebuie, poate să-și ia rămas bun de la poezie (…) În procesul de substanțială modernizare a liricii lui Labiș, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viață ai poetului, G. Mărgărit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evoluția marilor scriitori. Cuvântul pe care-l rostea cu dispreț suveran era: pășunism. El făcea cu strălucire distincția între Moldova superficială și cea esențială, care a dat pe Eminescu, pe Ibrăileanu, pe Sadoveanu, pe Lovinescu.”
Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, și-i îngropat în cimitirul ofticoșilor din poiana sfarogită ce mai tăinuiește alte câteva morminte, la fel de modeste. Prin 1980 și nu mai știu cât, am încercat să ridicăm, acolo, o cruce mai de Doamne ajută și am apelat la ing. Al. Dumitrache, directorul de atunci al Combinatului de utilaj greu (uzină căreia, între timp, i s-a pus ei cruce…). Dumitrache făcea – adică, de ce vorbesc la trecut? – face parte din acea rară categorie de oameni care, când e vorba de cultură, sunt în stare să-și dea și cămașa de pe ei. A cerut o schiță a însemnului funerar și i-am desenat o cruce-orgă, alăcătuită dintr-un mănunchi de țevi cu lungimi și diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena silueta însemnului creștinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet ușor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea la căpătâiul lui Mărgărit; a doua zi, urma slujba de pomenire și sfințirea crucii. Când am ajuns, cei câțiva scriitori ieșeni și preotul, am avut marea surpriză să constatăm că, peste noapte, crucea… fusese furată!! Cântărea mai bine de o sută de kilograme și a tentat hoții de fier vechi, care au scos-o cu tot cu pintenul de beton! Am dat-o în consemn la toate centrele DCA din județ, doar-doar i-om da de urmă. Aș! Mai târziu, am aflat că exista o înțelegere încrucișată între șefii de depozite din județul Iași și cei din Vaslui: „piesele delicate” se valorificau totdeauna în județul celălalt…Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta și-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă; țevile fiind de alte dimensiuni și tăiate drept, vuietul acela stârnit de vânt era mai grav și mai adânc. Ce s-a întâmplat mai departe? A venit Revoluția.
Crucea-orgă n-a mai ajuns la Bârnova. Se află și acum depozitată într-un subsol al Casei scriitorilor din Iași.
Bietul Mărgărit! N-a fost să aibă parte!