Crucea mea și crucea aproapelui meu

Cultul ortodox este construit pe unitatea interioară dintre Crucea și Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar această legătură tainică și binefăcătoare se arată lumii, oriunde trăiesc creștini, prin simbolismul cruciform al bisericilor, statornicia ascetică a tradițiilor, mărturisirea treimică din însemnarea binecuvântării zilnice, ca răspuns viu la chemarea Domnului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34).
La jumătatea Postului Mare, Crucea ni se arată la răscrucea drumurilor noastre pe pământ ca indicator ceresc spre Înviere, stindard de biruință al Împăratului Celui de Sus, izvor de apă vie în deșert, pom al raiului roditor de viață. Cu ochii ațintiți spre Crucea Domnului, ne vindecăm de deznădejde și absurd, ființa noastră se umple de sensul veșniciei.
Am citit cândva, într-o povestire pioasă, că fiecare dintre noi poartă pe umeri o cruce, mai ușoară sau mai grea. Unii poartă cruci din lemn de tei, alții de plumb sau de piatră, însă nimeni nu e scutit să ducă o povară. Așadar, călătorind pe cale, orice om are de la Dumnezeu un dar și un rost de împlinit. Și poate că firul șerpuitor al vieții noastre ne e dat tocmai ca să înțelegem cuvântul Lui din crucea noastră și să-i dăm răspunsul cel bun.
Dar noi nu călătorim singuri pe cale, ci îi avem mereu aproape pe semenii noștri, cei de acasă, de la serviciu, din orașul nostru și din toată lumea. Prin fapte, gânduri și cuvinte, relaționăm cu cei de aproape, dar și cu cei de departe, iar modul nostru de a fi are efecte asupra celorlalți nu doar în plan vizibil, social-comunitar, dar și la nivel spiritual. Cum și noi, de altfel, resimțim efectele comportamentelor și acțiunilor altora asupra noastră. Uneori suntem un sprijin de nădejde pentru semeni în purtarea crucii lor, alteori piatră de sminteală sau, mai rău, chinuitori ai altora, prin greutățile pe care le adăugăm pe umerii și în conștiințele lor.
Cine se roagă pentru aproapele, asemănător se face lui Simon din Cirene, dreptul care ajută Domnului să poarte Crucea răstignirii către Golgota. Fapta milostivă și cuvântul ziditor aduc lumină pe cărarea vieții și în auzul tainic al inimii fratelui în suferință răsună șoptit: „Tu nu ești singur. Sunt cu tine!“. Într-o societate creștină, chiar sensul poruncii iubirii vrăjmașilor ar trebui să aibă un nou înțeles. Fiindcă dacă toți împlinesc porunca iubirii de aproapele, cine le mai poate fi vrăjmaș?
De cealaltă parte, sunt, din păcate, multe fapte prin care noi, oamenii, cu voie sau fără voie, punem poveri pe umerii semenilor noștri, de aproape sau de departe: minciuna, impostura, patimile care distrug familii și destine, relativismele morale cu pretenții de virtute, neîmplinirea datoriilor asumate față de oameni, ridicarea unor popoare asupra altora, egoismul exacerbat, uitarea cu desăvârșire a celorlalți împreună-călători pe drumul acestei vieți trecătoare.
Înțelepciunea dreptei viețuiri creștine ne arată că acela care ajută pe aproapele să-și poarte crucea lucrează la interiorizarea iubirii răstignite a lui Hristos. Nu-și face viața mai comodă aici pe pământ, dar înțelege glasul Domnului: „De-ajuns îți este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârșește!“ (2 Corinteni 12, 9). El ajunge să simtă cu adevărat lumina cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a lui Hristos ca împlinire a libertății în relația cotidiană eu-tu, ca punct de întâlnire între crucea mea și crucea aproapelui meu.
Pr. Nicolae Dascălu – Ziarul LUMINA