Crize, amăgiri și limpeziri

Între cei 12 ucenici mai apropiați, Mântuitorul a ales și pe doi care aveau să comită acte de trădare cumplite: este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut, și despre Petru (Chefa), cel care s-a lepădat de trei ori de El, în mod public. Nu știa Domnul pe cine alege? Nu vedea El în inima lor și nu sesiza slăbiciunea lor? Ba da, cu siguranță, da. Ba chiar vedem că îi și avertizează pe fiecare dintre cei doi că vor face respectivul gest de trădare. Atunci? De ce i-a mai tolerat lângă Dânsul, ba le-a mai și încredințat misiunea de a propovădui Evanghelia și le-a dat puterea de a face minuni (cf. Luca 10, 1-20)?
Evident, răspunsul nu poate fi decât unul singur: din iubire. Din acea iubire pe care Hristos o revarsă asupra ucenicilor spre a le vindeca inimile lor vulnerabile, predispuse la astfel de fapte, sub influența diavolului. Știa că numai ținându-i aproape de El puteau crește șansele ca aceștia să se trezească și să-și întoarcă inima spre Dumnezeu (adică să se limpezească). A sperat asta pentru Petru ‒ și el s-a pocăit ‒, a sperat asta și pentru Iuda Iscarioteanul, care însă a ales să se spânzure (a ales, nu a fost predestinat spre asta; despre Iuda s-a prorocit/ pre-văzut că Îl va vinde pe Hristos ‒ cum despre Petru s-a spus de dinainte că se va lepăda de Dânsul ‒, dar nicăieri nu se spune și ce va face după acest gest de trădare; putea și el să se pocăiască).
Faptul că Iuda și Petru au trădat nu înseamnă că ceea ce i-a învățat Hristos Domnul pe aceștia e mai puțin adevărat și nici nu scade vreun pic valoarea învățăturilor Sale! Nici nu poate constitui o scuză pentru necredința noastră. Ba, dimpotrivă, poate să ne întărească în convingerea că Dumnezeu ne respectă cu adevărat libertatea și ne iubește cu tot cu slăbiciunile noastre, dacă are puterea de a ține lângă El până și pe cei despre care știe dinainte că Îl vor trăda. Un Dumnezeu Care ne iubește atât de mult, Care are atâta încredere în noi, dar Care pune preț la modul absolut pe libertatea noastră, nu poate fi decât un Dumnezeu vrednic de dorit! Singurul Căruia să I te închini!
***
Nediscriminarea autentică înseamnă să iubeștiomul indiferent de starea lui morală sau de condiția socială. Proclamând, cu puterea legii, faptul că nu există anormalitate sau boală în comportamentele deviante, nu faci decât să muți fundamentul nediscriminării de pe prețuirea oricărui om, adică un lucru pozitiv, pe negarea existenței vreunui motiv de diferențiereîntre faptele oamenilor. Iar genul acesta de gândire nu numai că nu-i ajută pe cei „discriminați” ci, dimpotrivă, le provoacă disperare. E disperarea pe care ar încerca-o și bolnavul de cancer dacă, în loc să i se asigure o îngrijire medicală corespunzătoare, ar fi amăgit cu gândul că e absolut firesc ceea ce trăiește, că nu e altceva decât un mod de viață. Or, nici o ideologie nu poate ține loc de leac! Și nici nu poate rezolva crizele prin care trece acum omenirea.
***
Cu lacrimi de pocăință să cerem lui Dumnezeu toate cele de folos vieții noastre! Așa cum este cazul rugăciunilor ce se fac acum, când pământul e însetat de apă, iar noi cerem Domnului „să slobozească ploi line și rouă aducătoare de roadă pe pământ”. Unii taxează aceste rugăciuni ale preoților și ale credincioșilor drept „un reflex al unei mentalități medievale”, mentalitate opusă gândirii luminate de azi, care propune sisteme de irigație și săparea de fântâni mai adânci. În fapt, nu este nici un fel de opoziție între acțiuni de acest gen și rugăciunile Bisericii. Ne împiedică lungile litanii să săpăm puțuri adânci și să refacem sistemele de irigație din agricultură? Fiecare este chemat să-și facă datoria, să lucreze cu dragoste, după talantul său, la binele obștesc. Există și rugăciuni pentru sănătate, dar niciodată un preot nu va îndemna să se facă Sfântul Maslu unui om cu piciorul fracturat, ci-l va trimite la medicul ortoped. Rugăciunea însoțește, nu înlocuiește tratamentul medical.
***
Dacă vrem să ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu, e nevoie să ne coborâm cât mai jos în ochii noștri. Orice tentativă de a ne ridica pe noi înșine eșuează în prăpastia slavei deșarte. Precum Icar ‒ cel care și-a pus nădejdea în aripile de pene lipite cu ceara ce s-a topit la apropierea de soare. Însă, dacă ne smerim, chiar și dacă nu am fi înălțați de Dumnezeu sau slăviți de oameni, nici nu mai putem cădea undeva. Sfântul Macarie cel Mare ne explică: „Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decît ceilalți, unde mai poate cădea?”. Limpede, nu-i așa?
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)