„Creștinilor să li se permită păstrarea credinței lor“

Anul 313 a reprezentat, în istoria creștinătății, un moment crucial. Promulgarea Edictului de la Mediolanum a consemnat încheierea unei perioade de persecuții aspre care continuau din cauza lipsei de comunicare dintre conducătorii romani și populația creștină. În pofida edictului emis de Galerius cu șase zile înainte de moartea sa, creștinii încă mai erau persecutați în anumite regiuni ale imperiului, iar acest fapt trebuia să înceteze definitiv. Momentul prielnic sosise.
În anul 313, situația Imperiului Roman era încă una dificilă. Deși în Apus lucrurile se rezolvaseră în mare măsură odată cu dispariția lui Maximian și a fiului său Maxentius din ecuația conducerii, în Răsărit, aspectele nu erau chiar pozitive. Aici exista în continuare un conflict aprins între Licinius și Maximin Daia, care s-a soluționat în cele din urmă și asupra căruia vom reveni într-un material viitor, unde vom prezenta mai multe elemente despre primul dintre conducătorii menționați anterior. Sfântul Constantin cel Mare a meditat asupra situației existente la momentul respectiv și a realizat că singura alianță care îi stătea la dispoziție și care urma să se dovedească viabilă era cea cu Licinius. Acesta se dovedise favorabil situației creștinilor din imperiu, ducea o viață relativ echilibrată și se dovedise priceput în bătăliile pe care le purtase până la vremea respectivă. Așadar, avea trei atuuri importante, care îl diferențiau profund de adversarul său, Maximin Daia. Cel din urmă dovedea o aversiune manifestă față de creștini, nu avusese succese militare deosebite și, în plus, putea fi considerat un adversar de principiu al lui Constantin cel Mare. În momentul alegerii sale ca cezar, Maximin Daia ocupase practic poziția pe care ar fi trebuit să se situeze în mod normal Sfântul Constantin. Așadar, orice comunicare deschisă între cei doi era periclitată din start. De asemenea, era clar că Daia dorea cu orice preț să îl elimine pe Licinius, adversarul său din Răsărit, pentru a-și crea o poziție solidă, iar apoi să unifice întregul imperiu sub comanda sa. Constantin cel Mare mai știa și că Răsăritul avea armate mult mai numeroase, provinciile pe care le însuma acesta fiind capabile să ofere o arie mai largă de recrutare. Dacă Apusul se baza în special pe legiunile romane din Italia, dublate de triburile galice și germanice, Răsăritul beneficia de armate de greci, perși, sirieni. Așadar, Apusul era oarecum limitat în manifestările sale. Doar unele triburi germanice își respectau cuvântul dat atunci când plecau la război, iar galii erau recunoscuți ca fiind schimbători. Un Răsărit unificat sub conducerea unui singur om ar fi reprezentat o amenințare destul de mare chiar și așa, dar dacă adăugăm aici și faptul că acest om ar fi putut fi un adversar redutabil și neîmpăcat, atunci problema ar fi fost una destul de mare. Așadar, Constantin cel Mare s-a orientat imediat către singura sa opțiune: Licinius. I-a oferit acestuia pe sora sa drept soție și, astfel, a încheiat o alianță care va dura suficient de mult pentru a-i consolida puterea economică și militară în Apus.
Edictul de la Mediolanum
Anul 313 a consfințit și recunoașterea oficială a creștinismului ca religie tolerată. Edictul promulgat de Galerius nu fusese suficient pentru a împiedica orice fel de persecuții. Maxentius a persecutat câțiva creștini în Roma, iar Maximin Daia a fă-cut ravagii în propriile provincii, unde a făcut din uciderea credincioșilor un obicei public. De altfel, documentul emis de Gale-rius avea lacunele sale. Într-un fel, cei care îl citeau puteau să interpreteze că libertatea le-a fost acordată creștinilor doar pentru că aceștia se aflau într-o rătăcire atât de mare, încât nu mai puteau fi opriți să își manifeste principiile de credință. Prin urmare, unii conducători romani au preferat să îl treacă cu vederea și să aplice în continuare pedepse drastice pentru populația creștină. Cele două versiuni ale edictului de care dispunem în momentul de față – cea a lui Eusebiu de Cezareea și cea a lui Lactanțiu – diferă în privința părții introductive, care lipsește în cea de-a doua. Aici se precizează următoarele: „Socotind încă de mai demult că nu se cuvine să ne opunem libertății religiei, ci că ar trebui îngăduit fiecăruia după judecata și voința proprie să hotărască liber asupra convingerilor sale religioase, am decis ca și creștinilor să li se permită păstrarea credinței comunității și religiei lor. Dar, de-oarece în acea copie în care era acordată și creștinilor această permisiune părea că au fost adăugate cu siguranță numeroase și diferite condiții, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost împiedicați în a practica acest cult“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, 10, 5, 1, 2 – trad. C. Bejan în: Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor“, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 197 – vezi nota 206). Acest document nu face nimic altceva decât să prolifereze legislația romană de la momentul respectiv. Libertatea religioasă era permisă în imperiu, doar câteva manifestări fiind interzise din cauza efectelor sociale negative, în general fiind vorba de culte sângeroase. Printre acestea se regăsea și creștinismul, pe care conducătorii romani nu îl înțelegeau și nici nu se osteneau să o facă. La momentul respectiv însă, creștinismul câștigase mulți adepți, iar politica oficială s-a lovit de o rezistență aprigă a acestora atunci când și-a început persecuțiile prin Galerius și acoliții săi. Așadar, edictul în cauză nu face nimic altceva decât să consfințească oficial din nou libertatea creștinismului, de data aceasta fără a mai adăuga diferite avertismente sau condiții cum făcuse Galerius prin actul său, un fapt condamnat aici fățiș. În fraza subliniată mai sus se observă clar că nu mai trebuie păstrate nici un fel de restricții și condiții care să îngrădească libertatea credinței creștine. Actul lovește fără milă în persecutorii care încă își mai acopereau tratamentul dur la care îi supuneau pe creștini sub egida ambiguității documentației oficiale. În continuare, în actul în cauză ni se precizează că s-a încercat „asigurarea respectului și cinstei cuvenite divinității“, adică, practic „să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți posibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care și-o doresc, astfel încât orice divinitate sau putere cerească ar fi aceea să ne poată fi de folos și nouă, și tuturor celor care se găsesc sub puterea noastră“ (op. cit., p. 197). Nu se înțelege din document care ar fi persoanele din afara creștinismului cărora li se adresează actul. Este posibil să avem aici un fel de includere indirectă a păgânismului, care era încă majoritar la vremea respectivă, dar acesta nu ar fi avut nevoie de o recunoaștere oficială a dreptului de profesare publică. Probabil că este doar o interpolare sau o referire generală la supușii Imperiului Roman care pot alege ce religie doresc fără a suferi vreo îngrădire legală sau de principiu din partea autorității de drept.
(sursa: Ziarul Lumina)