Credința noastră cea de toate zilele

Hristos a înviat!“ „Adevărat a înviat!“ Așa rostim în această perioadă, după sfânta sărbătoare a Paștelui, afirmând că noi credem în toată lucrarea dumnezeiască a mântuirii, în Învierea lui Hristos, după moartea Sa cea de bunăvoie. Și, astfel, ne întâlnim în sufletul nostru cu tema credinței.
În Sfânta Scriptură ne este arătată credința Mântuitorului (credință care are efecte, rezultate, este putere dumnezeiască în manifestare) în toată plenitudinea ei lucrătoare și ne sunt dezvăluite fațetele ei.
Pe de o parte, Hristos afirmă și demonstrează că orice este posibil prin credință, prin rugăciune, prin cererea către Tatăl. Dar acest „orice“ care se cere prin rugăciune este un „orice“ special, dumnezeiesc, ceva care este plăcut lui Dumnezeu, un ceva creator, vindecător, cu miză mântuitoare.
Pe de altă parte, dar complementar, Hristos arată că acea credință totală din cererea către Dumnezeu trebuie împletită cu lăsarea în voia lui Dumnezeu, cu neagățarea de ceea ce vrei să se realizeze!
Rugătorul care crede cu adevărat, corect din punct de vedere creștin, vrea doar ceea ce place lui Dumnezeu, cere, crede că primește, dar lasă la voia lui Dumnezeu îndeplinirea cererii, acceptând și eventuala ei neîmplinire – „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea“ (Marcu 11, 24); „Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință“ (Matei 17, 20;) „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești“ (Matei 26, 39).
Creștinul, în același timp, vrea totul, vrea doar ce e bine, crede că Dumnezeu poate orice, crede că a primit, dar în același timp nu ține morțiș, nu se agață de cererea sa, se supune lui Dumnezeu și voii Sale, adică acceptă orice finalitate a cererii sale.
În lucrarea „Urmarea lui Hristos“ avem următoarea învățătură: „Fiule, iată așa cum te vreau să fii, dacă vrei să petreci cu Mine: gata spre pătimire, ca și spre bucurie, gata spre sărăcie și lipsă, ca și spre bogăție și îndestulare“.
Deci o stare de acceptare deplină, un „Facă-se voia Ta“ care cuprinde toate aspectele vieții omului și orice cerere.
Un alt pilon important al cererii prin rugăciune și al credinței este iertarea tuturor, ca pregătire pentru a putea primi darul lui Dumnezeu, îndeplinirea cererii.
Această cerință expresă a lui Hristos aruncă efectiv în aer orice fel de trăire a credinței într-un fel răzbunător, pedepsitor pentru ceilalți (cum mai fac unii care cer pedepse pentru alții, în scop de instaurare a „dreptății“ după părerea lor) și se circumscrie doar valorilor Noului Testament, dragostei de aproapele, vindecării, mântuirii: „Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșealele voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșalele voastre“ (Marcu 11, 25).
Unii socotesc că o credință puternică se întemeiază mai ușor pe știință mai puțină și, în general, greu se găsesc mari credincioși rugători printre oamenii de știință.
Fiindcă, obligatoriu, orice știință este parțială, iar credința este nețărmurită. Când omul ajunge să știe tot mai mult, este supus presiunii interioare de a crede tot mai puțin; are impresia că a ajuns la explicații, deci cunoaște cauzele unei situații și astfel are acces la soluții sau, invers, nu mai are soluție…
Vedem aceasta pretutindeni împrejurul nostru: boli pentru care oamenii, prin știință, au obținut anumite explicații (desigur, parțiale) sunt automat considerate incurabile sau cu un traseu clar de evoluție – deci credința în miracol, în vindecare, este înlăturată – iar credința pacienților pălește în fața explicațiilor fiziologice, biologice, în general materialiste, de parcă materia ar fi ultima frontieră.
La Sfântul Ioan Gură de Aur găsim următoarele referiri la această chestiune: „Nimic nu poate fi mai rău decât atunci când cineva, stăpânit fiind de raționamente omenești, judecă și măsoară lucrurile cele dumnezeiești; fiindcă în chipul acesta se va izbi de piatra aceasta cu putere și va fi lipsit de lumină“.
Despre problema credinței în cadrul curentelor moderne care țin de „arta succesului“ și „dezvoltarea personală“, putem spune pe scurt că este vorba mai degrabă de invitații la a vrea și a putea mereu mai mult (în general este vorba de un „mai mult“ cu miză materială sau socială), rupte de tot ceea ce am vorbit până acum: de dumnezeire, de viziunea vieții ca traseu mântuitor, de credința înțeleasă în cadrul creștin.
Cu mult aplomb aceste curente se folosesc chiar și de citatele din Scriptură cu privire la a crede nețărmurit, însă scopurile acestei credințe sunt de obicei materialiste sau oricum terestre, specifice unei credințe mai degrabă idolatre, șlefuite și calibrate pe valorile lumii acesteia, decât ale Împărăției cerurilor.
Credința prezentată în general în cadrul acestor abordări este mai aproape de fanatism – lipsind componenta lăsării în voia lui Dumnezeu, a dragostei de aproapele, a iertării celorlalți, a smereniei.
Adesea în lucrările din această zonă se aduce vorba de Iisus și de învățăturile sale despre credință, însă se omite elegant faptul că Iisus nu și-a folosit credința ca să ajungă cel mai bogat sau mai puternic din lume. Că a crezut în cel mai puternic chip în Tatăl, dar a și spus „Facă-se voia Ta“ și a fost urcat pe Crucea mântuirii noastre.
(Dan Cârlea, sursa: Ziarul Lumina)