Credința creștină

– Credința este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de altă parte, este (și) un merit al omului, căci crede numai cine voiește
– Credința creștină este darul lui Dumnezeu în puterea căruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu și ne învață Biserica.
– Dacă lipsesc faptele credinței, credința cunoscătoare nu are nici o valoare
– Descoperirea lui Dumnezeu se mai numește Revelație și poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credință, dar și prin rațiunea iluminată de credință
Credința creștină este absolut necesară pentru mântuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos poruncește ucenicilor, înainte de înălțare: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16,16).
Este o credință cunoscătoare și o credință lucrătoare. Credința cunoscătoare este asemănată de Sfinții Părinți cu „frunzele pomilor”, iar credința lucrătoare cu „roadele”. Credința lucrătoare angajează, deci, și trupul în procesul de mântuire și se traduce în viață prin faptele credinței.
Daca lipsesc faptele credinței, credința cunoscătoare nu are nici o valoare.
Deci, nu este de ajuns să crezi că există Dumnezeu și să cunoști multe despre Dumnezeu, ci trebuie să trăiești după voia Lui, împlinindu-i poruncile.
Sfântul Iacov spune: „Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci, dar și demonii cred și se cutremură. Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este?” (Iacov 2, 18-20).
Adevărul mântuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin drepții, patriarhii și profeții Vechiului Testament, iar în chip desăvârșit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – Mântuitorul Iisus Hristos, și se păstrează în Biserică.
– Prin descoperirea dumnezeiască, omul a aflat despre realitățile din lumea spirituală, care nu pot fi cunoscute și cercetate de rațiunea omenească
Astfel, omului i s-a descoperit că după moarte îl așteaptă viața veșnică și că Dumnezeu, Unul în ființă dar întreit în Persoane, este Creatorul cerului și al pământului.
Din lumea creată mai fac parte: îngerii și demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu știe, există un loc de fericire eternă, numit rai, și un loc de osândă și nefericire eternă, numit iad.
Despre Dumnezeu, îngeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaște cu adevărat doar câte i s-a descoperit.
Iar cunoașterea și înțelegerea realităților spirituale se face prin credință, așa cum realitățile materiale, fizice, sunt cercetate și analizate prin rațiune. Rațiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credința este calea de cunoaștere a celor spirituale. Și rațiunea și credința sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism între adevărata știință și adevărata religie este numai în mintea unor oameni „fără Dumnezeu”, nu și în realitate.
Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre știință și credință, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Științe din Bordeaux, între 1895 și 1916, le spunea: „Cred din tot sufletul în adevărurile pe care Dumnezeu ni le-a revelat și ni le propovăduiește prin Biserica Sa. Niciodată nu mi-am ascuns credința și nădăjduiesc din adâncul inimii, că Acela de la care o am mă va păzi”. Rațiunea și credința se întrepătrund și se completează atât în cercetarea celor materiale, cât și în cercetarea celor spirituale.
Căci așa cum sunt lucrurile materiale, unde predomină cunoașterea rațională, trebuie să și crezi în cei de lângă tine, în cunoștințele și descoperirile lor, tot astfel și în cele spirituale, unde prioritate are credința, trebuie să înțelegi, cît este posibil, și cu mintea cele spirituale, care sunt supraraționale și supralogice, și nu iraționale și ilogice.
Descoperirea lui Dumnezeu se mai numește Revelație și poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credință, dar și prin rațiunea iluminată de credință.