Credința e primul pas în viața duhovnicească. „Credința e prin fire începutul virtuților”. Astfel, „binele fiind sfârșitul virtuților, e concentrat înlăuntrul credinței”. Credința este binele concentrat, iar binele e credința actualizată (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acțiune împotriva patimilor și nu se poate pune începutul nici unei virtuți dacă nu e prezentă credința ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credință, iar frica de Dumnezeu presupune credința în Dumnezeu. E drept că înfrânarea și peste tot viața virtuoasă întăresc la rândul lor credința, dar primul motor al acestora este totuși credința. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătam în noi credința, întrucât credința o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit că harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viața virtuoasă a noastră nu e decât o desfășurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfășurare automata, fără noi, ci de o desfășurare voită și ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.
Credința e o virtute Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credința dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuților spre desăvârșire. Astfel și credința e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simplă voință de a crede, și nu din voința de a face ceva. De altfel în mod inevitabil prima încordare a voinței noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede.
Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieții noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă, ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruință să creadă, să nu fi ajuns la putința de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede, se datorește prezenței unui har prealabil în noi. Căci prin simpla voință a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-și închipuie că totul atârnă numai de voința lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuției lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul.
(Părintele Dumitru Stăniloae)
